Tefelismul s-a născut într-o găletușă de fast-food și s-a adaptat atît cât să vadă Justiția ca pe-un burger cu muștar: unul care nu satură niciodată.
Pe vremea aceea – când Statul Paralel era doar în construcție, iar tefeliștii se aflau în burta sorosismului, gata de expulzare –, în România proceselor anti-corupție contau Loturile, iar România era Lotizată. Pentru continuitate, România Lotizată și România tefelistă (cea a „penalilor” plimbați sonor cu brățări la mâini) s-au hrănit una pe alta și au avut puncte de contact prelungit: în 2017, tefeliștii protestau împotriva unor Legi ale Justiției pe care nu le citise nimeni, la mult timp după ce Lotul „Mită pentru MApN” era trimis în judecată pentru prejudicii pe care nu le știa nimeni.
Lotul Gripa Aviară
Sala de judecată e plină de personaje lustruite: de la pantofii de 100 de euro, trecând prin ceasurile scumpe şi costumele de 500 de dolari, ajungând la frezuri severe şi ochelari cu rame metalice, totul luceşte. În mica încăpere de la etajul doi al Tribunalului Bucureşti sunt cel puţin 10 avocaţi: nu s-ar zice că inculpaţii din dosarul care putea să lase România fără găini („Gripa aviară”) o duc prea rău în prezent. E de remarcat şi o incredibilă coincidenţă: lotul „Aviara” este judecat într-o perioadă când toată lumea dă ca sigură scumpirea ouălelor. Până la un final, privindu-i pe unii dintre inculpaţi, îţi vei spune că gripa întăreşte sănătatea.
Frapează cumva
… şi buna dispoziţie a grupului de inculpaţi şi apărători: se râde şoptit, se spun bancuri – poate cu găini zăpăcite, se dau telefoane destinse. Parcă aşteaptă cu toții intrarea într-un club de karaoke, unde fiecare ştie ce are de cântat. Mai retras, spre bănci, un grup de patru jandarmi pitici stau la o parolă “tehnică”. La intrarea judecătorului Udroiu, jandarmul cu ecusonul 206- întâmplător sau nu, cel mai înalt dintre cei patru pitici- intră să asigure securitatea. De sus, de pe tronul său, magistratul- voinic, blond, jovial- se uită mereu peste umărul grefierei, ia notiţe, confruntă, corectează: magistratul citeşte sonor, aproape fără să mişte buzele. “Capa, en, o, dublu v: aşa, know, doamna grefier. Fiindcă inculpatul aşa parcă s-a exprimat, că el are know-how pe aviară”, zice el. În sală, lumea face haz, îşi dă coate. Singurii care sunt în picioare sunt agentul 206 şi inculpatul (s-a mai dat un termen în judecarea cauzei) Urșache- fost, actual şi viitor “centru nervos” al scandalului “Gripa Aviară” în România. Omul stă demn la microfon, explică în 4-5 fraze ce are el de explicat după care, la terminarea fiecărui discurs, se înclină spre stânga şi spre dreapta, de parcă ar vrea să le transmită celor prezenţi “Vedeţi cum ştiu eu să vorbesc? Vedeţi ce pot eu să zic?”.
„Visul românesc”: un telefon de la ministru
Urșache descrie cel mai bine faptul că există şi un „vis românesc”. Cum ar fi ca într-o zi, un ministru să te sune de trei ori în aceeaşi după-amiază ca să-ţi propună o afacere de multe miliarde ţie, proprietar al unei firme obscure, care (vorba lui) are „know-how”, dar nu are muncitori şi utilaje? Aşa a păţit-o omul nostru. Într-o seară din octombrie 2005, ca proprietar al unei firme “de buzunar”, a fost sunat de ministrul secretar de stat Andreica (la recomandarea medicului sanitar-veterinar care este acum co-inculpat), a fost rugat să salveze ţara de aviară, a cerut timp de gândire, a telefonat amicului Uncescu întrebându-l şi pe-acela dacă n-are pe la firmă nişte utilaje de combătut gripa, apoi s-a lăsat convins de ministru şi a acceptat. A doua zi, omul nostru era deja acolo unde i se ordonase: la bac, la Brăila- scut al ţării şi instalator de filtre anti-gripă. Aviară.
„Termobulizatorul” suplinea „atomizorul”
Inculpatul tocmai a ajuns la enumerarea utilajelor pe care le avea disponibile: „Domnule preşedinte, la ora aceea aveam utilaje cât să efectuez lucrări la trei sferturi din municipiul Iaşi. Rog să se consemneze că aveam 5 atomizoare, un grup electrogen, un termobulizator de ceaţă”. Aici toată lumea amuţeşte. Judecătorul Udroiu zice: „Mai spuneţi o dată, vă rog, ce aveați”. „Termobulizator”, zice Urșache foarte serios. “Ce-i ăsta?”, continuă Udroiu. „Suplineşte atomizorul”, zice grav inculpatul. “A-ha!”, face magistratul. „Şi cum arată?” „E ca o lance mai lungă”, răspunde omul, ca un demn urmaş al lui Ştefan cel Mare, după care completează repede. „O lance care transformă substanţa activă într-o ceață”.
„Know-how. În română e hau-hau!”
Depoziţia merge lent, pe alocuri lumea cască în pumni, dar inculpatul, impasibil, îşi menţine mereu aceleaşi gesturi largi şi calculate. „Domnule, am analizat responsabilitatea, luptam cu un virus de care nu se ştia prea multe, dar aveam know-how”, tocmai povesteşte el despre virusul perfid, după care se înclină puţin spre stânga şi dreapta, cu acele mişcări care spun mereu „Vedeţi cum ştiu eu să le zic?”. În faţa sa, judecătorul dictează, intrat deja în rutină: „Capa, en, o, dublu v, aşa, know, linie, ha;, o, dublu v, know-how”. Un avocat din sală strigă „Merge şi-n limba română asta!”, iar din celălalt capăt îi confirmă un altul: „Da, se poate scrie hau-hau!”. Râde toată lumea, râde şi jandarmul cu numărul 206. Atmosfera e de nuntă, parcă ar spune toţi „îl judecăm puţin pe propr’etarul ăsta de bulizator, pe urmă mergem la un şpriţ cu domnu’ judecător şi învăţăm să rostim în cor know-how și hau-hau”.
Lotul „Mita la MApN” – Curtea de Apel București
Justiţia produce scriitori, nu bani. Când intri pe uşa sălii de judecată, vezi la început doar jandarmul. Omul mestecă gumă şi se uită crunt la tine, să vadă unde te aşezi. Te așezi repede pe un scaun din spate şi scapi cu viaţă. De-acolo, de pe ultimul rând, priveliştea este completă. Drept în faţă este completul de judecată, cu preşedintele Mirancea, cu judecătoarea Băjan şi o grefieră. La stânga este jandarmul mestecând, la dreapta este procurorul Direcţiei Naţionale Anticorupţie- un om rotofei, afectat de timpuriu de calviţie, îngrămădit deasupra unei măsuţe învârfuite cu dosare. În sală, împrăştiat prin tranşeele culoarelor dintre scaune, stă lotul „Mita la MApN”: vreo 15 ofiţeri superiori şi civili cu avocaţii lor: au fost arestaţi şi eliberaţi, iar astăzi, la vreo 2000 de ani de la formarea poporului român, încă mai sunt judecaţi fiindcă au prejudiciat bugetul public cu o sumă care, curat mioritic, nici nu-i cunoscută cu precizie de păgubaşul MApN. Suntem la Curtea de Apel Bucureşti, procesul a început prin 2004, iar dosarul are 30 000 de pagini. Justiţia produce scriitori, nu bani.
În România, prejudiciul
… persoanelor fizice premerge asimptotic prejuduciului suferit de Stat: în 2009, spre exemplu, pe timpul protestelor magistraţilor, au existat instanţe care şi-au rezolvat problema banilor de recuperat de la Stat în 2-3 săptămâni. În dosarul „Mita la MApN”, banii care trebuia recuperaţi de la vinovaţi sunt căutaţi de judecători de 8 ani şi există destule semne că perioada o să se prelungească. Rezumativ, dosarul „Mita la MApN” cuprinde fapte simple, de viaţă şi de-ntins mâna: ofiţerii ar fi cerut mită de la firmele civile ca să susţină unele contracte de aprovizionare a unităţilor militare cu combustibili, iar firmele, după ce au plătit şpăgile către militari, au oferit unităţilor combustibili de calitate inferioară, ca să mai „recupereze” din şpăgi. Totul, pe spinarea Statului.
Sosit la bară
… un avocat corpolent explică ceva magistraţilor despre un context nefericit: focul din soba MApN nu se ţine cu șpagă, iar acum a mai rămas doar jăratecul. Personajul pledează calm, mişcând doar buzele şi pantoful drept. Ceea ce ce crede el că e important pentru ştiinţa judecătorilor o spune răspicat. Între două chestii răspicate, devine aproape șoptit: „Domnule preşedinte, în acest caz au fost implicate în derularea contractelor 20 de persoane de la 15 unităţi militare. Vă rog să observaţi că nu existau atribuţiuni în derularea contractelor pentru clientul meu. Cerem ca MApN să depună la dosar documente din care să rezulte prejudiciul concret”. Preşedintele Mirancea se apleacă din când în când spre judecătoarea Băjan şi, mascând discuţia cu o carte de Drept penal, începe câte un sfat de taină şuşotit, de juma’ de minut. Sunt 8 ani de când statul încearcă să recupereze pierderile din dosarul „Mita la MApN”: ce mai contează acum jumătăţile de minut, când măsurile întregi (anul are tot 365 de zile în dreptul penal mioritic) nu mai impresionează pe nimeni?
Un avocat
… are ceva de „pus la punct”: vrea să recuzeze instanţa. E întrebat: păi cum, amândoi judecătorii? Da, amândoi, e ceva care nu-i place lui, dar rumoarea din sală îi împiedică pe cei prezenţi să afle pricina. Preşedintele îi spune să facă cerere în scris, dar avocatul vrea cerere „orală”. „Asta, deja e o tehnică de tergiversare a procesului”, zice judecătorul, aşa că avocatul rebel, cu o mină furioasă, îşi depune mandatul şi iese furtunos din sală. Şi-a dat demisia din caz sub ochii îngustaţi ai clienţilor. „Asta să o credeţi doar dvs”, îi strigă magistratului careva din sală, dar nu prea tare, să nu fie auzit.
Vârât în colțul lui, jandarmul mestecă
… în continuare, pândind grefiera şi hârtiile ei zburătoare. Vine un alt inculpat în faţă (Talpos) şi declară răgușit judecătorilor că el nu-şi recunoaşte vocea de pe înregistrările telefonice făcute de procurorii DNA. Ceva mai încolo, se naște puțină zarvă fiindcă un co-inculpat este căutat pe-afară de avocata lui: după opinia generală, dl. Nițu e la WC, aşa că avocata renunţă. Cel mai vehement este, de departe, un şef de Livrare de la Statul Major al Forţelor Terestre, care cere demn judecătorilor să i se ridice sechestrul de pe o proprietate. „E un abuz al DNA: cum să se menţină un sechestru pentru un prejudiciu de 800 milioane, pe o proprietate de 2-3 miliarde?”, se întreabă sincer indignat omul, un colonel de armată riguros, care nu și-ar uita niciodată gazele pornite la plecarea dintr-un asemenea viloi. Procurorul de şedinţă protestează, respinge, rejectează. Până la urmă, după câteva ore de audieri, în sala Curţii de Apel Bucureşti rezultă că nu rezultă nimic, așa că se acordă un nou termen de judecată.
Soluția Afganistan
În 2003, MApN anunţa că a cerut procurorilor anticorupţie prin ministrul Apărării, Ioan Mircea Paşcu şi la recomandarea şefului SMG, generalul Mihail Popescu, să afle de ce era frig în dormitoarele unor unităţi militare odată ce Armata plătise combustibilul pentru centralele termice. În 2012, MApN nu aflase răspunsul: Justiţia înainta lent în dezlegarea misterului, ca un tanc rusesc în Afganistan. Aşa încât, guvernul a găsit rapid o soluție și a trimis militarii să se încălzească în Irak şi Afganistan: cel puţin acolo e mereu soare, plaja e cât deşertul, iar mâncarea e bună – face cinste NATO.