Plecat pentru o vreme din ospiciul carpato-danubianopontic, am luat contact sporadic cu știrile din țară. Am schimbat mesaje și telefoane cu 2-3 prieteni, exact cât ai nevoie ca să știi că nu ai cum să dai greș. Urări am primit și am transmis exact cât am simțit că este nevoie.
Cu alte cuvinte, am respirat un aer normal, m-am simțit un om oarecare, într-un loc în care românii și problemele lor încă n-au ajuns. Pare ciudat, nu-i așa?
Dar nu aveam cum să evit „fuga” lui Radu Mazăre în Madagascar. Sau cel puțin așa ne-a fost prezentată, într-un mod care-mi aduce aminte de sfârșitul anilor ’40. În acei ani, regimul „democrației populare”, adus pe tancurile sovietice, organiza capcana de la Tămădău pentru a-l prinde într-un mod umilitor pe Iuliu Maniu, pentru a putea organiza procesul „marii trădări naționale”. Dacă comparăm cu soluțiile pe care le propun astăzi diverși activiști cu valențe democratice, constatăm că Ana Pauker avea imaginație. Măcar încerca să păstreze aparențele. În fapt, Radu Mazare a plecat legal din țară, nu mai avea control judiciar, procurorul DNA nu s-a opus când instanța i l-a ridicat, așa că a plecat și a ales să ceară azil politic în Madagascar. În mod normal, niște ONG-uri ar fi trebuit să sară ca arse și să spună că este dreptul lui să ceară azil politic dacă se simte persecutat. Numai că România nu mai este demult o țară normală, așa că n-am auzit pe nimeni să zică așa ceva, deși în cazul lui Gregorian Bivolaru, mentorul MISA, al unora din cei care apără drepturile omului pe la București sau Bruxelles, acest lucru s-a întâmplat.
Cum a procedat Radu Mazăre au făcut și alții. Cazuri celebre, intens mediatizate. Nu o să-i compar cu Roman Polanski, fugit din 1979 din Statele Unite ale Americii, fiind acuzat de viol asupra unei minore, găzduit de Franța și Elveția, pentru că ar părea aiurea. Sau cu alte exemple de fugari care au fost găzduiți de țări europene. Nu așa trebuie judecate lucrurile. Iar ca să fie foarte clar, eu nu am date din care să rezulte că Radu Mazare este supus unei persecuții politice. Că a devenit o țintă politică a DNA asta este o realitate, dar așa se construiesc dosarele sub managementul Laurei Codruța Kovesi.
Acolo unde trebuie, se închid ochii, sunt ținuți strânși multă vreme, iar unde simte nevoia șefa DNA să se răzbune, se merge pe repede înainte. Știu pe pielea mea cum funcționează Binomul, cum se fabrică dosare și se distrug destine. Dar, nu despre asta este vorba astăzi. Este vorba de o galerie de caporali de presă, cum i-am denumit în repetate rânduri, răspândiți prin presă, ziare, radiouri și televiziuni, care fac tot posibilul ca orice tentativă de respectare a prezumției de nevinovăție sau a drepturilor fundamentale să fie discreditată. Au și un șef, nume de cod „Patrocle”. Este interesant să vezi cum se distribuie mesajele de la unul la altul, de pe Facebook la un talk-show, de la un ziar la o televiziune, apoi încep să se confirme reciproc. O asemenea campanie a fost orchestrată după „mica grațiere”, când erau date exemple de 1-2 foști deținuți care săvârșeau încă o infracțiune, numai că logica în care vă era transmisă o asemenea informație era strâmbă. Vezi Doamne, faptul că au fost eliberați condiționat a dus la săvârșirea unei noi infracțiuni, nu lipsa preocupării pentru o reeducare efectivă sau lipsa unei alternative după eliberare. Limbajul și mesajul erau exact ca-n Scânteia anilor ’45-’50.
Acești caporali de presă, care vor ca România să aibă profilul unei închisori, sunt acei ziariști pe care-i vedeți publicând „în exclusivitate” rechizitorii ale DNA, fac interviuri cu Laura Codruța Kovesi fără să o deranjeze cu întrebări despre „Sufrageria lui Oprea”, pentru care achitările în dosare de corupție nu reprezintă știri. Paradoxal, deși aceștia lucrează la „Digi 24”, RCS-RDS fiind societatea- mamă trimisă în judecată în 2017 de către DNA pentru dare de mită, la „Adevărul”, unde patronul Cristan Burci are un mega-dosar de evaziune fiscală, sau aiurea, evită să dea știri cu subiecte care îi privesc, ca și când subiectul n-ar exista. Cu alte cuvinte, lupta anti-corupție e mișto, dar doar până ajunge la ei…