Prin 1913, un leu echivala cu trei dolari americani şi zeci de mii de italieni veneau în România ca să lucreze în construcţii. Cu circa 90-100 ani în urmă, ţara noastră rivaliza, în multe domenii, din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, cu Franţa şi Germania. După Primul Război Mondial, între 1918-1921, reprezentanţii Guvernului român au ratat şansa unică de a aduce în cadrul statului unificat toate provinciile locuite de populaţie majoritar românească, negociind prost cu majoritatea vecinilor, state noi formate ca urmare a dezmembrării Imperiului Austro-Ungar.
Astfel am pierdut Pocuţia în favoarea Poloniei, Maramureşul de nord în favoarea Cehoslovaciei, Crişana de vest (până la Tisa) în favoarea Ungariei, Banatul de vest şi regiunea Timocului în favoarea Serbiei, zone locuite de sute de mii de români (toţi au fost ulterior supuşi unui regim sever de asimilare forţată, ponderea lor scăzând de la peste 65-70 % la sub 10-15 % în medie, în prezent). După o perioadă extrem de scurtă (1918- 1938) în care democraţia nu a apucat să se consolideze, au urmat dictaturi succesive (1938-1940: dictatura regală a lui Carol al II-lea, 1940-1944: dictatura antonesciană, 1944-1953: dictatura sovietică, 1953-1989: dictatura comuniştilor).
În această perioadă am pierdut, fără luptă, Basarabia, Ținutul Herţa, Nordul Ardealului, Cadrilaterul, politicienii care conduceau ţara lăsând circa 2 milioane de români pradă unei crunte oprimări ce a mers până la exterminare (Ardealul de Nord a fost recuperat în 1947 pentru că fusese cedat unei ţări învinse în al Doilea Război Mondial).
Între 1975-1985, Ceauşescu a încercat dezvoltarea ţării printr-un ambiţios plan de investiţii în diverse ramuri industriale cu cofinanţare de la Banca Mondială şi BIRD. Acţiunile grandomane, neacceptarea implementării economiei de piaţă, a unor reforme politice (spre deosebire de marea majoritate a statelor memebre ale Tratatului de la Varşovia), precum şi plata forţată a datoriei externe au dus la deteriorarea puternică a nivelului de trai şi creşterea adversităţii marii majorităţi a populaţiei.
Ştim ce a urmat - revolta populaţiei din Timişoara, cu „contaminarea” Capitalei şi a celor mai importante oraşe, manipularea mass-media şi preluarea puterii de către grupări predominant pro-sovietice, pe fondul diversiunii „teroriste” (cu consecinţa tragică a peste o mie de morţi şi alte sute de oameni rămaşi infirmi pe viaţă), lichidarea lui Ceauşescu (care a dus cu el în mormânt multe informaţii compromiţătoare despre cei care preluaseră puterea), contracararea mişcărilor democratice prin „mineriade” (cu alţi nevinovaţi morţi sau bătuţi crunt), împiedicarea reunirii cu Basarabia, 8-10 ani pierduţi pe drumul consolidării democraţiei şi economiei, 25 ani de jaf a avuţiei naţionale (unele estimări merg până la circa 1 bilion de euro) prin metode ca „marea cuponiadă” (urmată de manipularea populaţiei şi concentrarea acţiunilor în mâinile unor grupuri restrânse, urmate de vinderea la fier vechi a marilor uzine, etc.), falimentarea „băncilor” special create să atragă economiile populaţiei prin dobânzi atractive, „înflorirea” unei puzderii de sisteme piramidale. Ne-am integrat târziu în NATO şi UE. Unde suntem astăzi?
Peste o treime din populaţie îşi duce traiul de pe-o zi pe alta, un sfert abia se descurcă, clasa de mijloc nu s-a consolidat, serviciile de sănătate şi de educaţie sunt de slabă calitate pentru oamenii cu venituri medii şi mici, clasa politică este nereformată, etc. Putem construi un viitor mai bun?