Perioada epocii de aur este plină de povești, unele pe deplin adevărate, altele mai puțin, însă toate acestea au un mic sâmbure de adevăr. În pofida vremurilor grele, românul nu și-a pierdut niciodată spiritul, astfel a reușit să treacă mai departe și să depășească răul. Îmi amintesc mici poveşti, ce au reușit să mă surprindă, atât prin luciditatea cu care erau relatate, cât și prin morala acestora.
Autor: Gabriel Stegărescu
„Cocoșelul”
Eram în primii mei ani de ucenicie la o uzină din Capitală. Părinții mei proveneau dintr-o mică familie burgheză, iar de-a lungul anilor au tot încercat să ascundă acest lucru. Într- o zi, mă pomenesc cu tata la mine în cameră cu o cutie în mână, spunându- mi că în aceea cutie sunt 20 de cocoșei, monedele alea de aur franțuzești, dom’ne. L-am întrebat ce să fac eu cu ei și mi-a răspuns că vrea să-i predau la miliție și să intru și eu în partid. Dom’ne, a doua zi m-am dus la miliție și am dat cei 20 de cocoșei, cu mențiunea că i-am găsit intr-un zid, când am renovat în casă. Toate bune și frumoase, au trecut trei zile, apoi mă pomenesc cu trei miliţieni în fața casei, invitându-mă la secţie. Ca un om serios ce eram pe vremea aceea, m-am dus cu dânșii. Milițianul căruia îi dădusem cocoșeii mi-a pus în față procesul verbal și mi-a spus că e de rău, după ce plecasem, se făcuse iar număratoarea. Surpriză! Erau doar 19 cocoșei. M-au întrebat daca nu cumva am pierdut vreunul pe drum, sau l-am uitat acasă, ori o fi scăpat prin căptușeala hainei. Îmi spuseseră că era foarte grav, pe procesul verbal scriau 20, iau în realitate erau 19. M-am dus acasă și am căutat, am dat casa peste cap și nimic. Noroc cu mama pentru că avea o cunoștință în provincie care a acceptat să-i vândă unul, doar, doar, oi scăpa de miliție. Zis și făcut, după două zile m-am prezentat cu încă un cocoșel la sediul miliției, zicând că, vezi doamne, era căzut în căptușeala de la buzunar. Îmi aduc și acum aminte replica milițianului: „Au fost într-adevăr 20, dar dacă ai mai adus unul, înseamnă că mai ai acasă şi nu vrei să-i predai! Credeai că scapi așa ușor de noi?” Nu pot să vă povestesc ce a urmat, câte neplăceri, câte necazuri.
„Păpușa”
În primii ani ai colectivizării, când populația nu putea asimila ideea de renunțare la pământ, partidul a ales câțiva oameni ai muncii care să convingă populația să se înscrie. Lipsa pământului, mai ales în mediul sătesc în care familiile aveau 5-6 copii, era un dezastru, iar cedarea pământului de bunăvoie ar fi fost o nebunie, un gest de inconștiență. Și uite așa, apare în peisajul nostru domnul D. Acesta primește sarcină de la partid să convingă câțiva săteni „duşmănoşi” să intre în colectiv, iar pentru această sarcină primește pe inventar, de la județ, o păpușă. Poate vă întrebați cu ce-l ajuta pe individ o simplă papușă, dar să vedem în continuare.
Se duce domnul D cu păpușa la familia care nu voia să se înscrie în C.A.P , iar de la poartă este întâmpinat de copiii țăranului, 4-5-6 nici el nu mai știe câți erau. Intră în casă, se așează și le arată copiilor păpușa. „Vedeți păpușa asta? E foarte frumoasă, daca tata semnează aici pe hârtie v-o dau vouă, că n-am eu ce face cu ea!” Zis și făcut, vine nea... acasă, iar copiii sar pe el să semneze. Unii plângeau, alții țipau, alții îl trăgeau de haine și într-un final, bietul om a semnat. Și le-ai dat păpușa? Doamne ferește, era pe inventar, plus de asta, mai aveam de mers la încă trei case!