Înainte de 1989 credeam și eu ca și alți naivi că în Occident umblă „câinii cu covrigi în coadă”. Vorba asta era a bunicului meu, „Dumnezeu să-l odihnească în pace!”
Autor: Belu Daniel, Craiova
Evenimentele din 1989 au descătușat pe moment poporul român. Ceva de neexplicat s-a întâmplat, o descătușare imensă de energie cosmică, divină, pe care am simțit-o toți, fiecare în felul lui și după educația lui. Câtă candoare, câtă speranță și câtă bucurie în sufletele chinuite ale românilor! Toți sperau într-o viață mai bună, civilizată. Puțini știau ce avea să urmeze cu adevărat, printre ei bătrânul comunist evreu, Silviu Brucan. Dar nici chiar ei, inclusiv Brucan, nu cred că au putut intui pe deplin că după atâta suferință îndurată în comunism aveau să urmeze mulți ani (așa ziși de tranziție) încă și mai răi, pentru majoritatea dintre noi. Haideți să stăm strâmb și să judecăm drept! Cine ar fi putut estima nivelul halucinant al înstrăinării, al pribegiei și al sărăciei galopante care ne macină de mulți ani? Pentru o viață mai bună, România nu a mai avut ce să ofere românilor (așa cum sperau în 1989). Din mai multe cauze: distrugerea premeditată a agriculturii, industriei și chiar a comerțului exterior al României. Piețele tradiționale s-au prăbușit, iar românul simplu nu pricepea deloc (și încă nu pricepe) cum e cu economia de piață. La toate acestea se mai adaugă devalizările în haită ale băncilor, uzinelor, C.A.P- -urilor. Nimeni și nimic nu ar fi putut prevesti asta... în afară de cîțiva inițiați: nomenclaturiști, securiști, bișnițari, informatori. De fapt, aceștia sunt marii beneficiari ai evenimentelor din 1989, restul au fost și au rămas doar carne de tun. Care să fi fost greșeala capitală a poporului român?
Poate că neimplicarea celor care luptaseră, poate indiferența, poate puterea mult prea mare a vechiului regim și naivitatea noastră că l-am dărâmat doar prin simpla execuție a doi oameni...
Oricum ar fi, e inandmisibil, ca după 25 de ani, România să fie încă o țară –PARIA a Europei doar pentru că am fost prea miloși cu teroriștii, criminalii, sabotorii unui nou răsărit. Dar, oare, speranța moare ultima? Vă mulțumesc!