Sculptorul Ovidiu Maitec s-a născut în 1925 în Arad, dar a ajuns la şcoală în Jimbolia, apoi la Marghita, şi la şcoala de viticultură din Miniş. Pelerinajul s-a încheiat Academia de Arte Frumoase din București.
Lucrările sale, unele de sculptură monumentală, aveau să călătorească în toată lumea, în expoziṭii personale sau colective. Artistul nu a uitat însă oraşul bănăṭean în care şi-a aflat conştiinṭa de sine şi care i-a pecetluit primele amintiri.
Jimbolia întâilor săi ani de elev era o localitate mică, dar veche: fusese atestată prima dată în secolul al XIV-lea. De atunci avusese multe nume cu sonorizări asemănătoare – Chumbul, Chombol, Csomboly, Zsomboly – fusese colonizat cu germani, iar din 1924 primise numele cunoscut şi astăzi.
„Mi-am adus aminte de Jimbolia. Iată, Jimbolia, un orăşel-graniţă unde am copilărit, unde pentru prima dată auzisem, dus de o învăţătoare la o gară, cu nişte steguleţe în mână şi strigam „Vive la France! Vive la France!„ Vă daţi seama că nu pricepeam nimic sau pricepeam atât cât trebuia. [Venea] un ministru al Afacerilor Externe cu numele Boncour, pe noi ne amuza, copii, numele acestui franţuz. Profesoara era doamna Ciorenga, o fiinţă extraordinară! În dezavantajul meu am pierdut-o, pentru că am plecat de acolo după doi ani. A fost o învăţătoare teribilă, cred că mă şi simpatiza, dar cu ea începusem să pricep cele câteva noţiuni, care ar putea să fie nu ştiu exact, în orice caz despre istorie şi matematici. Pe amândouă, pe parcurs, le-am pierdut. A visat tot timpul să fiu un bun, un bun matematician. N-a mers, n-am reuşit.
În această Jimbolie – înseamnă anul 1936-37 – văzusem primul film. Era un film în care un personaj intra într-o sticlă, ieşea, era un deal şi era o melodie care mi-a intrat în memorie, câteodată obsesivă, o aud: Es ist mein Leben. Acolo am copilărit şi deci acolo am întâlnit prima dată o fiinţă care te învăţa, era această profesoară Ciorenga. Am pierdut-o. Păcat!”.
Interviu înregistrat de Tudor Călin Zarojanu pentru Arhiva Radio România în 2003