Săptămâna trecută, un comunicat emis de Coaliţia pentru o guvernare curată şi mai tânărul Centru Român pentru Politici Europene, reprezentând deci un segment autentic şi semnificativ al societăţii civile, cerea imperativ „demiterea urgentă” a miniştrilor Monica Iacob Ridzi şi Elena Udrea, în urma acuzaţiilor din presă privin „distribuţia preferenţială a publicităţii de stat în schimbul unui tratament favorabil în mass-media”.
Poate pentru că trusturile media private care s-au prostituat realizând ştiri şi reportaje comandate pe bani publici nu aveau niciun interes să facă prea multă vâlvă în jurul acestor practici, acest document a fost prea puţin mediatizat, şi nici excelenta anchetă a lui Dan Tăpălagă de pe HotNews nu a avut ecou.
De acolo aflam că emisiunile de promovare a diferitelor destinaţii de vacanţă nu erau rodul jurnalismului autonom, ci comenzi de la Ministerul Turismului. Probabil că nu întâmplător erau ele însoţite de difuzarea unor non-ştiri despre ministrul Elena Udrea - cu traista pe umăr călărind o bicicletă la Constanţa, în port popular la Bârsana, în pantaloni pescăreşti la Sulina sau jucând tenis la Paris. Aspecte de substanţă, care afectează direct viaţa românilor, nu-i aşa?
Dacă societatea civilă şi UE au protestat pe vremea guvernului Năstase faţă de acordarea discreţionară a unor contracte de publicitate din bani publici unor televiziuni şi ziare favorabile PSD a fost tocmai pentru că aceste practici distorsionează realitatea şi viciază spaţiul public.
În loc de reportaje obiective despre probleme reale, cum ar fi starea infrastructurii, poluarea zonelor turistice, excesele inspectorilor sau respectarea drepturilor nefumătorilor în unităţile turistice (inexistentă, vă asigur) - ni se servesc compoziţii lirice despre frumuseţile patriei.
Şi în loc de investigaţii privind rostul şi activitatea MTS, primim imagini cu Monica Iacob Ridzi asistând fericită la concertele pe care le-a organizat pe banii noştri, de parcă rostul unui minister ar fi de a face concurenţă discotecilor. Între politicienii şi patronii din mass-media s-a constituit aşadar o cârdăşie perversă menită să rafineze metodele primitive ale guvernului Năstase prin deturnarea de la rostul lor legitim a activităţilor de „comunicare” şi „promovare”.
Banii publici se scurg aşadar către televiziunile mogulilor şi către firmele de consultanţă şi PR prin departamentele cu aceste înşelătoare denumiri. Iar dacă la MTS este director de comunicare fostul purtător de cuvânt al guvernului Năstase, conchidem că ministrul de resort a apreciat ca utile practicile acestui guvern. Să nu uităm însă că nu PR-iştii decid asupra utilizării banului public, ci miniştrii, şi că, la capitolul deturnării banilor publici pentru „promovare” şi „comunicare”, partidele sunt toate o apă şi un pământ - căci şi pe vremea guvernului Tăriceanu presa a denunţat plăţi făcute către firme de „consultanţă politică”.
Politicienii, nu jurnaliştii, se află aşadar la originea răului, ei fiind cei care, prin prestaţia lor, compromit conceptul de serviciu public. Iar dacă guvernul vrea să ne convingă că mai are o umbră de decenţă şi de responsabilitate, măcar în perspectiva campaniei electorale din toamnă dacă altfel nu se poate, atunci să-şi însuşească recomandarea CGC şi CRPE privind publicarea pe pagina de internet a fiecărui minister a sumelor şi distribuţiei publicităţii plătite din banii contribuabililor.
Ar fi mult mai util decât să înfiinţeze un consiliu de raţionalizare a cheltuielilor publice.