Imediat după ce preşedintele Băsescu a acuzat partidele de „blat politic“ în campania pentru locale, maşina de propagandă a celor 322, copios servită de televiziunile de ştiri (că doar le aparţin), a reluat tema preşedintelui scandalagiu şi diabolic.
Ce-ar fi însă să ducem mai departe metafora sportivă a preşedintelui? În fond, campania electorală ar trebui să fie echivalentă cu o finală de campionat în care se luptă până la epuizare două echipe, puterea şi opoziţia, pentru a obţine marele trofeu, adică puterea politică. Or, nici un trofeu nu se obţine - şi nu se merită - fără luptă. Contrar celor spuse pe la colţuri sau prin talk-show-uri, electoratul nu respinge lupta politică în sine, ci doar cearta de mahala care i-a luat locul sub influenţa televiziunilor. Am putea spune chiar că electoratul îşi doreşte o luptă autentică, pe argumente, principii, valori, dusă de oameni cu convingeri politice ferme şi animaţi de dorinţa de a servi interesul public. El a arătat chiar că-i poate susţine pe adversarii puterii, alungând PDSR de la putere în 1996 şi votând în număr mare pentru Alianţa D.A. şi pentru Traian Băsescu în 2004.
Ce s-a întâmplat însă la patru ani după ce Alianţa D.A. şi candidatul ei la preşedinţie Traian Băsescu au reuşit să ajungă la putere cu un discurs ferm anticorupţie? Lucrurile nu stau mai bine, ci mai prost; legile menite să combată corupţia sunt tot mai proaste şi parlamentarii tot mai neruşinaţi, iar Curtea Constituţională a susţinut toate demersurile demnitarilor cu dosare penale de a se sustrage judecăţii în instanţă. În aceste condiţii, care scârbesc şi exasperează electoratul, te-ai aştepta ca politicienii din opoziţie - adică PDL - să se revolte cu convingere şi să transforme lupta împotriva corupţiei şi fărădelegii în temă de campanie, cu atât mai mult cu cât în parlament se iau decizii incredibile, menite să compromită cu bună-ştiinţă orice acţiune în justiţie împotriva domnilor Mitrea şi Năstase. În loc de strigăte de luptă însă, din partea PDL abia se aud nişte chiţăieli timide. Băieţii domnului Boc (căci femeile nu prea sunt lăsate în prim-plan) nu se arată deloc combativi. Dimpotrivă, sunt excesiv de politicoşi atunci când participă la dezbateri (de cele mai multe ori se feresc de confruntări directe), astfel încât ai impresia că nu vor să-şi deranjeze adversarii, că abia aşteaptă să împartă cu ei puterea, afacerile, banii europeni - la nevoie şi nevasta. Traian Băsescu, fosta locomotivă a partidului, pare a se fi transformat într-un accesoriu tolerat doar pentru a câştiga alegerile prin asociere cu imaginea lui - pentru că el are o imagine, iar ei nu prea au. în rest însă, par a dori să se distanţeze de poziţia radicală a liderului pentru a nu fi percepuţi ca „scandalagii“.
Desigur, este greu pentru PDL să promită că va combate corupţia şi incompetenţa din Primăria Capitalei şi din consiliul general, pentru că mai întâi ar trebui să admită că actualul primar, fruntaş PDL, nu le-a stârpit. Dar o campanie „liniştită“, bazată pe proiecte practice, nu va duce nicăieri: toţi candidaţii promit că vor mătura strada, vor planta copaci şi vor rezolva cumva problema transportului. Numai că problemele Bucureştiului sunt rezultatul unui întreg complex de racile legislative, politice şi umane, care nu pot fi eradicate decât printr-o acţiune politică radicală. Ceea ce nu înţeleg candidaţii principalelor partide politice, mai ales cei ai PDL, este că tabloul unei campanii „constructive“ în care candidaţii sunt prieteni, nu adversari politici, nu face altceva decât să întărească imaginea unei clase politice „toată o apă şi-un pământ“, transformată în castă privilegiată care operează pe deasupra cetăţenilor, indiferentă la interesele lui, dar obsedată de interesele proprii. Într-adevăr, pentru o astfel de clasă/castă, lupta politică dăunează grav sănătăţii - iar pentru un partid politic care nu luptă, nu merită nici tu să lupţi sau să te duci la vot.