Fie că ne place sau nu, trebuie să mărturisim că săptămâna aceasta a adus o surpriză notabilă din partea guvernului: executivul şi-a menţinut decizia de a desfiinţa cumulul pensiei de stat cu salariul de la buget, refuzând să cedeze presiunilor din partea beneficiarilor sistemului în vigoare până acum şi a ziariştilor care nici măcar nu au încercat să afle cum se petrec lucrurile prin alte ţări europene.
Dacă ar fi avut o minimă curiozitate, cum au avut cei de la HotNews, ar fi aflat, de pildă, că în Germania acest cumul este interzis şi că în Ungaria este suprataxat. Continuarea cercetării ar schiţa, fără îndoială, o situaţie generată de bunsimţ şi argumente raţionale, nu de criteriile unei prese tot mai tabloide şi mai populiste. Am afla, de pildă, că actorii nu sunt peste tot salariaţi la stat şi că sunt adesea plătiţi pe contract. De ce nu ar fi şi la noi aşa?
Este adevărat că flexibilitatea nu este o caracteristică a pieţei muncii din România, care este guvernată de un Cod al muncii extrem de rigid şi de un sistem fiscal descurajant. Dar tot atât de adevărat este că nu are nicio noimă pentru niciun angajator, şi cu atât mai puţin pentru unul care administrează banii contribuabililor, să plăteşti din acelaşi buget două tipuri de retribuţii - salariu şi pensie - cu toate cheltuielile aferente, de la asigurări medicale la taxa de mediu şi cea de şomaj, care dublează, practic, costul forţei de muncă. Ceea ce scoate la iveală ordonanţa de urgenţă a guvernului Boc este, de fapt, situaţia aberantă a veniturilor obţinute în sistemul bugetar: în ministere, salariile sunt mici, dar sporurile sunt enorme, multiplicând câştigul de 5-6 ori; în agenţiile create de guvernul Tăriceanu s-au acordat salarii disproporţionate faţă de restul bugetarilor pe criterii clientelare; în multe locuri au fost pensionaţi cu forţa, pe criterii subiective, oameni care ar fi putut şi ar fi vrut să continue să lucreze; iar cumulul pensiei cu salariul a fost permis pentru a alimenta cu bani de la buget categoriile privilegiate dintotdeauna de guvernele României, şi anume magistraţii, cadrele din MAI şi militarii. Celelalte categorii de bugetari - medici, profesori etc. - nu au contat de fapt niciodată, ceea ce a făcut ca, în sistemul bugetar, un poliţist sau un procuror să fie mult mai valoros decât un medic sau un profesor.
Ipocrizia şi clientelismul din sistemul bugetar au fost perpetuate timp de aproape două decenii printr-o sfântă complicitate între politicieni şi sindicalişti, care au transformat bugetul de stat într-o vacă de muls. Corolarul acestui tablou sinistru al operei desărvârşite de guvernanţii României este absenţa unei legi de salarizare unitară a bugetarilor, lege care ar fi introdus criterii şi reguli clare, precum şi un grad de transparenţă şi de obiectivitate în repartiţia banului public către cei care se angajează să lucreze în interesul public.
În consecinţă, măsura adoptată de guvernul Boc, deşi imperfectă, este corectă şi necesară, dar nu şi suficientă. Ea nu poate suplini absenţa unei reforme a întregului sistem bugetar. Este aproape obscen să discutăm, de pildă, despre mărirea salariilor cadrelor didactice fără a face o reformă a educaţiei care să introducă şi criteriul performanţei în stabilirea salariului. Poate că este greu să faci reforme de fond în perioade de criză, dar nici nu poţi folosi criza ca scuză pentru a nu face nicio reformă. Or, guvernul Boc a debutat cu un amestec de măsuri populiste şi de iniţiative corecte, fără a oferi o viziune reformatoare şi un program de reforme. Dacă are totuşi o voinţă reformatoare, guvernul ar trebui s-o mobilizeze rapid, căci timpul nu mai are răbdare şi nici vaca bugetară nu mai are lapte.