În fiecare an, de 18 ani, luna iunie vine să tulbure liniştea lui Ion Iliescu.
Şi aceasta pentru că, în ciuda succesului înregistrat de fostul preşedinte şi de colaboratorii săi în obţinerea controlului asupra principalelor pârghii de control economic, politic şi judiciar şi în ciuda complicităţii vinovate a mass-media, care invocă ratingul ca argument pentru a nu trata subiectele care nu convin patronilor (comerciali sau politici), tema mineriadelor refuză să moară.
Este drept că susţinătorii ei sunt tot mai puţini, iar întâlnirea pe care au organizat-o miercuri la sediul Asociaţiei 21 Decembrie nu s-a bucurat de atenţia mediatică a cazului „Elodiei Ghinescu“, dar adevărurile pe care ei le rostesc, cu un curaj ce lipseşte clasei politice şi multor jurnalişti proiectaţi în rolul de formatori de opinie, sunt în mare măsură adevărurile fundamentale ale României postcomuniste. Cum prea puţini le mai aud, iar instituţiile statului au tergiversat şi manipulat dosarele mineriadelor şi pe cele ale Revoluţiei, sentimentul comun al victimelor mineriadelor şi ale „teroriştilor“ din decembrie este unul de exasperare.
Cum putem totuşi explica faptul că românii şi-au întors privirea de la acest eveniment fondator al României postcomuniste, că sunt indiferenţi la ororile care s-au petrecut în Bucureşti în 13-15 iunie din ordinul lui Ion Iliescu şi al lui Petre Roman, la suferinţele victimelor şi la ticăloşia justiţiei? Prima cauză a acestei indiferenţe este lipsa de informare. Adevărul despre mineriade a fost adus pe ecranele televizoarelor mult după consumarea evenimentelor, prea târziu pentru a mai mobiliza revolta populaţiei. Între timp, spaţiul public a apucat să fie viciat de agresori şi de complicii lor. Întreaga clasă politică a muşamalizat mineriadele, începând cu Emil Constantinescu, care s-a aliat cu Petre Roman, iar astăzi am ajuns ca liderii PNL, partid al cărui sediu a fost devastat de mineri, să se alieze cu partidul lui Ion Iliescu. La adăpostul oferit de omerta, justiţia românească a dat din ea tot ce are mai rău. Nici măcar actualul procuror general, numit de Monica Macovei, nu poate - sau nu vrea - să biruie această conspiraţie a tăcerii, ca să nu mai vorbim de blocajul de la Ministerul Justiţiei. Acesta din urmă a primit, încă din februarie 2008, propunerile Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului privind clasificarea acestor crime drept crime împotriva umanităţii, care nu se pot prescrie. Nici până astăzi nu au dat un răspuns.
Şi totuşi, în ciuda acestor blocaje instituţionale, cei câţiva militanţi rămaşi să ceară adevăr şi dreptate continuă să strige, fără a fi auziţi, că între regimul comunist, teroriştii din decembrie 1989 şi sălbăticia mineriadelor există o continuitate, că ele sunt manifestări ale aceluiaşi sistem totalitar impus cu forţa de Stalin în 1945-1947 şi reşapat în 1990 de Ion Iliescu; că lovitura de stat din 1989 nu a avut drept scop decât preluarea pârghiilor economiei de către reprezentanţii regimului comunist care şi-au dat seama de imensele posibilităţi de îmbogăţire pe care le oferă o liberalizare bine controlată; că statul român postcomunist este o creatură schiloadă, care nu va funcţiona niciodată în interesul propriilor cetăţeni atâta vreme cât va fi condus de oamenii care l-au mutilat la naştere. Toată lumea ştie aceste lucruri, dar nici una dintre personalităţile care domină spaţiul de dezbatere publică nu vrea să le rostească.
Cum peştele de la cap se împute, este incorect să dăm vina pe „popor“ pentru că nu este interesat de dosarele mineriadelor. Iar la cap, peştele este cât se poate de împuţit: mai avem foarte puţin şi ne vom trezi conduşi din nou de cei care au chemat minerii şi care au prădat ţara timp de 18 ani. Iar această restauraţie se va petrece cu binecuvântarea şi participarea liberalilor - victime ale mineriadelor care au pactizat cu călăul. Le vor urma oare toţi românii exemplul?