În cimitir spectacolul aliniază, printre morminte, pe cei vii alături de cei morţi, cu toţii în faţa căluşarilor bătătorind ţărâna sub greutatea paşilor sacadaţi. Cămăşile tresaltă în pulsul vieţii, în timp ce în adâncuri oasele par să zornăie, pendulând între universuri.
Mutul ia în derâdere defectele generaţiilor şi le răstoarnă peste capetele tuturor. Satul a rămas undeva, jos, adunat sub acoperişurile lui. Pe când aici, în vârful dealului, plutind în păienjenişul verde, întreaga suflare îşi caută rădăcinile. Tineri şi vârstnici, femei şi bărbați îmbrăţişează jocul Căluşului, făcând roată în inima strigăturilor. Se pierd cuvintele în incantaţii. Crucile ar dansa şi ele, dacă nu ar fi legate de iarba proaspată.
Colarez
Gospodinele pregătiseră din timp coşurile, cuminţi aliniate între lumea de aici şi cea de dincolo. Preotul le numeşte destinaţia, citind pomelnicele în dreptul fiecărei familii care îşi petrece încă o dată, an de an, neamurile plecate.
Întreb de reţete locale şi mi se vorbeşte despre colarez. Lapte amestecat cu făină, uşor îndulcit. Altfel, îmi închipui mese întinse în Cer, cu brânză şi roşii, sarmale ori cireşe.
Nu am văzut lacrimi. La zi de sărbatoare nu se face să te vadă cei de dincolo că le nesocoteşti fericirea de-a schimba din nou o vorbă, măcar, cu neamul lor.
Renaşterea vetrei
Satul şi-a dublat populaţia, de Rusalii, când fiii duşi la muncă în toate zările revin la vatră. Sa fie alături de toţi ai lor. S-au întregit familiile. O zi pe an se întâmplă minunea asta în Izvoarele, de Olt, unde liniştea e înşelătoare.
Credeai în primele ore ale dimineţii că nu se întâmplă nimic pe uliţele prăfuite. Înainte de prânz se deschid deodată toate porţile şi se pornesc suvoaie de oameni, ca la un semnal, încărcaţi cu merinde. Ai impresia apelor adunate într-o singură matcă. Intră apoi pe o unică albie. E cărarea spre nemurirea tămâiată pe care umblă acum şi sufletele adormiţilor.
Calc pe frunze de pelin, de nuc şi de usturoi. Aşternute cu un scop precis. Ele arată calea spre Rai, după ce străbunii ieşiseră în lumina soarelui încă din Joia Mare.
Unicitate
Îmi spusese din timp Claudia Balaş, şefa Secţiei de Etnografie din Muzeul Judeţean Olt, că în Izvoarele e un ritual unic în sudul României. Anume că tocmai în ţintirim se joacă mai întâi Căluşul. Arătând sufletelor care le e sălaşul vremelnic părăsit.
Căluşarii sunt îmbrăcaţi în cămăşi albe şi izmene, prinşi la mijloc şi de-a latul pieptului cu bete, nişte fâşii aprinse în roşu, la fel ca şi pălăriile, încinse de aceeaşi culoare neastâmpărată. Încălţati cu opinci.
Mai au ei o misiune. Să alunge duhurile rele care ar vrea să dea năvală în gospodării. Aşa deci?! Ia să veniţi voi, pui de lele, şi să colindaţi fiecare bătătură în parte. Asta se întâmplă abia după ce familiile se despart între morminte. Viii cu viii. Morţii cu morţii.
Multe secrete
Unii se apără de necurat cu usturoi, purtat pe sub cămaşă sau la cingătoare. Îmi zboară pe la urechi legende. Ba cu o vecină, ba cu un neam. Mai demult, mai încoace. Au nesocotit Rusaliile şi s-au dus în câmp, la muncă. Ori au spălat, au bătut un cui. Pe urmă au fost luaţi din căluş.
Adică cum? Mi se explică. Înseamnă că şi-au pierdut minţile. Jucau şi chiuiau pe nepusă masă. Nici medicii nu ştiau ce să facă. E chemată ceata eliberatoare. Detalii nu mi se spun. Doar atât. Căluşul are proprietăţi pe care cei neaveniţi nu le pot înţelege. Dar ele există. Au scăpat acei nesăbuiţi? Da, sunt asigurat.
„Păstrăm cu sfinţenie ce am moştenit”
Stau de vorbă cu Florian Iordache (foto). Bărbat între două vârste, vătaful căluşarilor. Grupul are în acest an 16 componenţi. Partea bărbătească face parte din tradiţie.
Nimic nu se alterează. „Păstrăm cu sfinţenie ce am moştenit”, îmi spune. Nu i-a indemnat nimeni să fie atât de hotărâţi în a-şi apăra lada de zestre a comunităţii. O fac pur şi simplu. Fără explicaţii. E un dat al lor şi gata.
Florian a învăţat la 13 ani dansul care uneşte văzduhul cu mo- şia. Acum el si ai lui, toţi de-un leat, merg la şcoala sătească şi le vorbesc elevilor despre acest obicei. Le spun, înainte de toate, povestea. Ca să ştie nu doar cum fac, ci mai ales de ce.
E o rânduială anume. Când se strâng cavalerii să depună jurământul de credinţă faţă de menirea lor. Un loc ferit de priviri străine. Apoi timpul când se îngroapă Căluşul. În aceeaşi răspântie a legământului.
Noua generaţie, pregătită
Mulţi copii urmăresc zborul părinţilor în fala Steagului. Am observant la cei mici nerăbdarea picioarelor. Vor să facă la fel. Va veni şi pentru ei timpul flăcăului. Dar ştiu de pe acum mişcările. Şi cuvintele. Şi chiuiturile.
I-am zis unuia. „Hai să te văd!”. N-a aşteptat să-l îndemn a doua oară. Măi frate, credeam că se porneşte furtuna aripilor, nu alta! Îmbujorat, cu ochii arzând de fericire, dornic sa-mi arate ce poate. În satul lui.