Requiem-ul, se știe, este o slujbă religioasă pentru sufletul răposaților. Mulți compozitori au încercat să extragă Requiem-ul din canonul bisericesc și să-l livreze muzicii lumii. În fond, grija pentru sufletele aproapiate care s-au dus nu e doar a preoților și nu se manifestă doar în biserică. În general, compozitorii au preluat textul latinesc și structura clasică a slujbei, adăugîndu-le muzica. Dacă în biserica muzica este doar un potențator al sensurilor mistice ale vorbelor, în afara bisericii, în regatul muzicii, raportul se schimbă. În afara bisericii, s-au găsit compozitori care să scrie muzica pe măsura vorbelor sau mai sus – există pasaje în Requiem-uri care te fac să te întrebi dacă nu cumva vorbele sînt doar un prilej pentru muzică, căci adevărul este mai degrabă al ei.
Părțile mari ale slujbei s-au păstrat și în compoziții, chiar dacă unii compozitori au preferat să le reordoneze. Titlul vine de la primele cuvinte ale slujbei religioase: ”Requiem aeternam dona eis, Domine” (Odihnește-i pe ei în pace, Doamne), ”requiem” fiind forma de acuzativ a substantivului ”requies”, care înseamnă odihnă și a dat, mai tîrziu, școlărescul ”recreație”.
Giuseppe Verdi a scris Requiem-ul său în 1873. Avea 60 de ani. A fost provocat de vestea morții scriitorului și patriotului italian Alessandro Manzoni, care, ca și Verdi, era unul dintre intelectualii Risorgimento-ului. Verdi îi recunoștea lui Manzoni o anume senioritate atît în planul luptei politice cît și al artei. Îl admira privindu-l de jos în sus ca să zic așa, deși asta poate părea astăzi ciudat. Nici unul dintre contemporanii italieni ai lui Verdi nu a avut nici pe departe statura lui artistică. Dar asta este ceea ce vedem noi acum, privind în urmă. În acele zile, chiar și pentru Verdi, Manzoni era o statuie vie. E sigur că Verdi a alcătuit Requiem-ul folosind mai vechi note. Mai întîi, ceea ce scrisese cu cinci ani în urmă, în 1868, cu ocazia decesului lui Rossini, cînd el însuși anunțase ideea unui Requiem scris de mai mulți compozitori italinei, ca formă de recunoștință pentru autorul ”Bărbierului”. Alte ”urme” muzicale din Requiem pot fi recunoscute, ici-colo, în cîteva dintre operele sale. Însă acum, apucîndu-se să îl scrie, a rezultat o compoziție impunătoare, vastă, puternică. Un om, la 60 de ani, se gîndește la propria-i moarte mai des decît unul, să zicem, la 30. În acest Requiem există și momente care sînt, mai degrabă, reflecții ale compozitorului în fața ideii morții în general și a morții sale în special. Acestea sînt momentele în care interogația se amestecă cu rugăciunea pentru a fortifica credința. Nu doar pentru că, în fond, fiecare dintre noi a pierdut pe cineva drag la un moment dat și se gîndește adesea la sufletul acela, dar pentru că în orice gînd pe urmele celui pierdut se află și umbra gîndului la propria noastră pierdere, cu toată anxietatea sa. Acestui sentiment (sau ce altceva o fi) îi vorbește Verdi.
În Requiem-ul lui Verdi, muzica vine din adîncuri, ca o vibrație gravă a corzilor și merge spre lumină, spre eliberarea finală, prin voce omenească. Este, în fond, traseul pe care îl dorim cu toții pentru sufletele celor duși, pentru sufletele noastre și spentru sufletele celor care vin după noi. Dacă Mozart descrie în Requiem-ul său, cu forța șocantă a unui geniu care nu aparține acestei lumi, ce se întîmplă acolo Sus, Verdi ne spune ce se întîmplă cu noi, înțelegînd prin ”noi”, suma celor care au plecat, a celor care sîntem pe aici și a celor care vor veni. Se află la îndemînă multe înregistrări ale opului verdian. Am impresia că printre cele mai apreciate sînt cea din 1970, a lui Abbado, cu orchestra RAI și un dream-team solistic (Pavarotti, Ghiaurov, Scotto, Horne), dar și cea a lui Karajan, din 1984, cu Jose Carreras, van Dam, Tomowa-Sintow și Baltsa, împreună cu Filarmonica din Viena. Acum un an, la Festivalul Enescu, am putut asculta Requiem-ul acesta cîntat de ansamblurile Academiei de Muzică Santa Cecilia și de soliștii Saimir Pirgu, Rene Pape, Liudmyla Monastyrska și Ekaterina Semenchuk, sub bagheta lui Antonio Pappano. Avem, însă, la îndemînă o înregistrare audio-video asupra căreia îmi permit să vă atrag atenția, în caz că nu ați remarcat-o deja. Este înregistrarea făcută în 2013 de Corul și Orchestra La Scalla și dream-team-ul vocal al generației noastre: Kaufmann, Harteros, Garanca, Pape – basul care a cîntat Requiem-ul și la București, cu Pappano. Dirijor: Daniel Barenboim. În ceastă înregistrare, aș vrea să vă atrag atenția asupra unui sunet. O ilustrare a sublimului. Unul dintre cele mai frumoase sunete cîntate de o voce, vreodată – în orice caz, unul dintre cele mai frumoase sunete auzite de mine, vreodată. La jumătatea părții ”Libera me!”, un si bemol cîntat în pianissimo de soprana Anja Harteros. După această notă cîntată așa, Barenboim a spus că Harteros este un Stradivarius vocal. Cînd voi fi cît de cît mulțumit de cuvintele care îmi vin în minte de cîte ori o ascult pe această mare cîntăreață, după părerea mea cea mai mare cîntăreață a lumii în acest moment, voi scrie un articol despre ea. Pînă atunci, ca să explic de ce îmi e pur și simplu greu să scriu, ascultați-o!