În Parisul din Olt nu se vorbește pe nas, ci cu perfectul simplu, și nu se mănâncă croissante la micul-dejun. Parizienii au și ei propria baghetă franțuzească: pâinea în țest, oltenească get-beget. Țăranii au botezat râul care traversează satul Sena, iar biserica – Notre-Dame. Ca să fie tacâmul complet, primarul vrea să ridice un Turn Eiffel la intrare.
Dacă Bucureștiul este doar simbolic Micul Paris, în România, există un colț uitat de lume care plagiază capitala Franței. În Parisul din Olt, un cătun aflat cam la jumătatea distanței dintre Pitești și Slatina, nu se ajunge cu avionul, ci pe un pod îngust peste pârâul Vedea, „Sena”, cum le place oltenilor să-i spună. Dar Parisul franțuzesc și cel oltenesc nu par să mai aibă altceva în comun în afară de nume.
Nu există niciun indicator sub care să te pozezi cu „minunea”, dar știi că ai intrat în Orașul Luminilor când simți că trebuie să închizi geamurile de la mașină ca să nu ratezi „obiectivele” de atâta pulbere. Parisul oltenesc nu a văzut niciodată asfaltul, nu are canalizare și nici gaze, iar parizienii autohtoni nu sunt deloc boemi: se încălzesc cu lemne, se spală la lighean și asudă la câmp de dimineața până seara. Nu au nici școală proprie și nici dispensar, dar compensează printr-un bistro-butic și o biserică monument istoric, botezată Catedrala Notre-Dame. Țăranii din Paris nu știu boabă de franceză și, în loc de turiști, sunt călcați de jurnaliști în căutare de senzațional.
Reclamă la mașină franțuzească
În timp ce capitala Franței e populată de 12 milioane de locuitori, în cătunul vedetă trăiesc vreo 70-80 de suflete. Parisul adevărat se lăfăie într-un buget de peste 600 de miliarde de euro, în timp ce toată comuna Optași, din care e parte și Parisul, abia adună 4 miliarde... de lei vechi! E și o parte bună: în Parisul nostru nu vezi picior de cerșetor și orice român își permite o vacanță aici.
De unde până unde a devenit satul oltenesc vedetă nu se știe exact, dar prin zonă circulă câteva legende, transmise prin viu grai. „Se zice că acum o sută de ani, se pierde în negura vremurilor, au poposit pe locul actualului cătun niște negustori din Franța. Și-au făcut acolo o tabără și, văzând râul și biserica, au zis: <>”, deapănă povești viceprimarul comunei Optași-Măgura, Alexandru Viorel. Potrivit altei variante, demult, ar fi fost un perceptor care încasa taxele localnicilor și, văzând mulți câini prin sat, l-a botezat Paris.
Criza a stricat Turnul „Aifel”
„Nu sunteți nici primii, nici ultimii care ne vizitați”, e mândru vicele. „Au fost și de pe la tabloide, de la televiziuni locale, TVR 3, ba chiar și cei de la Peugeot au filmat aici un videoclip de prezentare al unui nou model, 407 parcă. L-au pozat lângă case... Au zis că lansarea noului model Peugeot s-a făcut la Paris”, se ia în serios edilul-adjunct, care monitorizează tot ce mișcă în fața primăriei pe camera de luat vederi din birou. O masă cu patru scaune, acoperită cu mușama din draperie, o sobă de teracotă, o imprimantă, o hartă agățată de perete și câteva muște care mai tulbură din când în când liniștea sunt singurele elemente de decor.
Primul-gospodar al Parisului avea planuri mari, dar criza i-a dat investiția peste cap. Strategia turistică includea inclusiv o replică a faimosului Turn Eiffel, simbolul adevăratului Oraș al Îndrăgostiților. „Voiam prin 2006-2007, să facem o replică a Turnului Aifel (pronunțat englezește), dar s-a suprapus cu criza... Am văzut o scenă a celor de la Doina Oltului, din aluminiu, și vrem să vorbim cu cei de la utilaje alimentare să ne facă și nouă o replică...”
Kilometrul zero al distracției
Parisul oltenilor nu abundă în obiective turistice. Doar o biserică monument istoric și, în imediata apropiere, un magazin de tip „2 în 1” – și butic, de ude poți cumpăra pâine și un singur fel de țigări, și bar, unde poți da pe gât o tărie ieftină.
La ora 2 după-amiaza, în plină caniculă, nu e nici țipenie de parizian la birt. E ora siestei după programul la câmp, ne lămurește patroana. „Vânzarea merge prost, dau cam 20 de pâini și 10 beri pe zi. Dar nu pe caiet”, ține la etichetă Elena Diaconesu, 35 de ani, pariziancă prin alianță. „Sunt din Mioveni de loc, dar în 2009 m-am măritat aici”. Ziua nu ține magazinul deschis – cine vrea ceva îi bate în poartă. „E liniște, n-am avut nicio spargere”. Nu ratează ocazia să facă puțină reclamă locului. „Mai poftiți pe la noi pe la Paris, că e mai aproape de celălalt”.
Poveștile celei mai vechi parizience: „Dacă muncești, te ții bine!”
Cu toată denumirea pompoasă, Parisul oltenesc e un sat de câmpie ca oricare altul, închegat în jurul unui drum lung de pâmânt, cu case sărăcăcioase. Cum intri pe „Champs Elysees”, unde nu e tocmai indicat să te plimbi în sandale, undeva pe dreapta, stă doamna Maria, veterana satului. Are 92 de ani și e născută și crescută în Paris. „1923, luna mai, ziua 13”, e precisă parizianca. „M-am născut când se coc cireșele. Mi-am găsit ginerele peste drum, n-a fost nevoie să mă duc în altă comună”, nu-i tace gura oltencei.
Balada Miorița, în loc de „bonjour”
Văduvă de 30 de ani, parizianca se ține bine. Mică de înălțime și subțirică, zbârnăie de dimineața până seara prin bătătură. Când nu e acasă, e la câmp. Și mintea-i merge brici. „Comuna asta a noastră se mai numește și Drumul Manevrei. În 1918, în Primul Război Mondial, trupele de ostași au trecut pe drumul ăsta și de-aia se numește așa. În 1944, în al Doilea Război Mondial, veneau avioanele, era furie. Abia născusem băiatul. Peste vreo 300 de metri de aici era o văgăună, luam copilul, și scăldat, și ne piteam acolo. Îți povestesc și din clasa I dacă vrei”, se dă mare parizianca. Nu le are cu „bonjour” sau „merci”, dar știe de-ale noastre. „Balada Miorița, balada Curtea de Argeș, Corbea, balada lui Novac... Din toate mai știu câte ceva, dar Miorița o știu pe toată”, te dă pe spate.
Sânge de haiduc
Viața dulce și liniștită din Paris pare să fie secretul longevității. „Sunt sănătoasă, am avut doar câteva căzături. Dar unde Diavolul m-a trântit, Dumnezeu m-a sprijinit. Dacă muncești, te ții, dacă nu, nu”. Sprintenă, înfinge mâna în tocătură, dezlănțuind un șir de onomatopee în jurul orătaniilor.
„Am păsări, grâu, porumb, grădină…Pensia e 3 milioane, da` mi-ajunge. Dacă muncim, ne descurcăm, poți să ai și 40 de milioane, dacă nu îți place munca, nu trăiești numai cu atât”, e pragmatică doamna Maria, care a ieșit din Paris doar când a fost să-și viziteze copiii la București. Are și un soi de sânge albastru.
E rudă cu haiducul Tunsul, vedeta satului. „Tunsu` ăsta a fost frate cu străbunică-mea. El a vrut să se facă preot, dar văzând că nu e dreptate în lume, a zis că se face haiduc. A strâns 12-13 bărbați și aveau o văgăună a lor în care se ascundeau, dar i-a depistat potera. Nu se știe unde e înmormântat, dar a dat bani să se facă sfânta biserică din sat. Era fotografiat acolo în picioare, dar l-au șters când au refăcut-o”, e nostalgică parizianca.
Zaibăr, mon amour. Oltenii, de la sapă la birt
Parizienii încearcă să țină pasul cu moda vremurilor, cel puțin în agricultură. Pe nea Iulian, îl găsim pe ogor, inaugurând motosapa. Are 71 de ani , dar nu-i arată. „E nouă, tocmai am vândut calul. Stau în vila aia roz frumoasă, am două fete în Spania, băiatul are o firmă de termopane în Slatina. Da` niciunu` n-a fost în Paris. Hai că știu că-mi iei interviu. Mi-au mai luat și mi-a plăcut. Tot așa la bustul gol eram”, se laudă olteanul cu constituție robustă, în timp ce mai dă pe gât ceva tărie, ca „să prindă puteri”. Viața în Parisul lui nu-i strălucită, dar lucrurile s-au mai așezat. „Era rău fără pod, aveam o punte, pe care o lua apa de multe ori. Iarna treceam cu căruța pe gheață. S-a rupt gheața odată, de mi-a căzut și calul în apă”, se strică de râs.
Brânza oltenească, mai bună decât cea franțuzească
Proaspăt întors din Cipru, unde a muncit în construcții, Constantin, 50 de ani, a început o afacere cu brânză. Își face reclamă chiar pe poartă. Dacă Franța e țara celor 300 de brânzeturi, în Parisul oltenilor să nu te aștepți să găsești nici Brie, nici Camembert sau Roquefort. „Brânză de capră, tată! Am 24 de căprițe. N-are nicio legătura cu Franța. Românească! Lasă c-am mâncat și de-aia mucegăită în Cipru, da` nu mi-a plăcut”, e sincer parizianul, care dă marfa cu 15 lei kilogramul, mai ieftină cu 10 lei ca la București.
Oamenii care au văzut două Parisuri
Până în 2008, parizienii nu aveau nici măcar pod peste „Sena”. Când era apa mică, treceau vadul ușor, pe jos, cu căruța sau mașina. Însă primăvara, când se umflau apele, cu greu mai ajungeau în Paris. „Investiția s-a ridicat la 20 și ceva de miliarde”, precizează vicele Alexandru Viorel.
Următorul proiect e asfaltarea Parisului în proporție de aproape 100%. Gazele nu rentează, iar cablul TV nu a dat nici el rezultate. „Au făcut un studiu de fezabilitate și au ajuns la concluzia că nu se merită să bage câțiva kilometri de conductă pentru 15 familii care își pun centrală. Cât despre televiziunea prin cablu, nu prea a mers bine, oamenii au antene parabolice și nu se plâng. Eu sunt mulțumit”, e modest edilul.
Câțiva localnici au avut șansa să calce și Parisul adevărat. „Nu știu dacă or fi chiar din cătunul Paris, dar știu sigur că de aici din comună au fost câțiva șoferi de tir la muncă în Paris. Nu e termen de comparație, Parisul nu poate fi comparat nici cu Bucureștiul, darămite cu un cătun prăfuit de țară...Dar nu toată lumea poate spune că a văzut două Parisuri”, face haz de necaz vicele.