Pe 9 noiembrie s-au împlinit 35 de ani de la căderea Zidului Berlinului, monstruozitatea care a împărțit în două nu doar un oraș, ci un întreg continent
Gafa istorică a lui Schabowski
Data de 9 noiembrie 1989 a intrat definitiv în istorie. Atunci, în după amiaza acelei zile, Gunther Schabowski, purtătorul de cuvânt al Partidului Socialist Est – German urma să anunțe unele măsuri de liberalizare a călătoriilor cetățenilor est-germani în Berlinul Occidental. Nepregătit și luat prin surprindere, el a anunțat că măsurile vor intra în vigoare imediat. Mii de germani s-au năpustit spre Germania Federală și, înarmați cu târnăcoape, asupra Zidului Berlinului. Imaginile au făcut înconjurul Globului. Cădeau un regim și o lume.
Checkpoint Charlie
Noaptea de 12 spre 13 august 1961 a fost cu adevărat neagră pentru germanii din est. Ei s-au trezit dimineața că de-a lungul zonei care găzduia celebra Poarta Brandenburg s-au pus saci de nisip și garduri de sârmă ghimpată. Totul, păzit de mii de soldați. Trecerea din est în Berlinul de Vest devenea interzisă. Familii întregi, prieteni, iubiți s-au văzut despărțiți în acea noapte blestemată. Câțiva ani mai târziu a fost ridicat un zid de piatră, întins pe zeci de kilometri și înalt de 4 metri. Aproximativ 11.000 de soldați asigurau paza blestemăției. Au existat în jur de 5.000 de tentative de evadare din RDG și câteva sute de morți de est-germani care visau la lumea liberă.
Bucăți mari din Zidul Berlinului amintesc peste timp de tragedia de atunci. Sursa foto: Daniel Nanu
Demolarea lui simbolică a început atunci, pe 9 noiembrie 1989. Oficial, demolarea s-a petrecut de pe 13 iunie 1990. Ziua în care la București au venit minerii! Bucăți din Zidul Berlinului au fost păstrate. Pentru ca lumea să nu uite. La fel ca și celebrul Checkpoint Charlie, cu tablourile ultimilor doi soldați, american și sovietic, care au păzit granița dintre cele două lumi. Pe 3 octombrie 1990 a fost declarată reunificarea Germaniei.
Reporterul Ev Z la celebrul Checkpoint Charlie, cu imaginea ultimului soldat sovietic
Autocare full spre Nicosia
Suntem a doua zi după meciul Cipru – România 0-3, disputat la Larnaca în Liga Națiunilor. Deși e octombrie, Larnaca e plină de turiști și se bălăcește în soare. Stația din care se pot lua autocare spre Nicosia e full. Noroc că se pleacă din juma în juma de oră. E clar că mulți vizitatori sunt interesați de faptul că Nicosia reprezintă singura capitală a Europei ruptă în două. Sigur, acolo nu s-au întâmplat dramele de la Berlin, dar interesul persistă.
Sunt aproximativ 50 de km de parcurs, ceea ce înseamnă cam o oră. Parcă e mai cald decât la Larnaca. Intru într-un butic pentru o cafea și un suc. Fata de la tejghea, o asiatică, nu mă dumirește care e calea către zona Ciprului de Nord, zona cunoscută drept Republica Turcă a Ciprului de Nord. La un alt butic, gen aprozar, în schimbul unei pungi cu mandarine de la mama lor, un cipriot mă lămurește că trebuie să ajung pe strada Ledra. Și de acolo, tot înainte. Asta citisem pe net. Amicul mă scoate în fața aprozarului și mă lămurește.
Strada Ledra care duce spre Ciprul de Nord
„Hagi”, „Popescu”, „Lucescu”...
La capătul străzii Ledra, de fapt o zonă împânzită de terase și de magazine de firmă, ceva între Centrul Vechi și Calea Victoriei, este granița care rupe Nicosia în două. E o vamă, cum sunt cele rutiere de la noi, doar că pietonală, nu și auto. Prezinți buletinul sau pașaportul, după caz. Pe o panoplie din lemn scrie: „Welcome to Turkish Republic of Northern Cyprus”.
Vama care desparte Nicosia în două. Sursa foto: Daniel Nanu
Vama care desparte Nicosia în două. Sursa foto: Daniel Nanu
Apoi plonjezi pe străzile Ciprului de Nord și zici că ești la Grand Bazaar din Stambul. Lipsesc doar negustorii care, când aud că ești român te îmbie cu „Hagiii”, „Lucescu”, „Popescuuu”... Sau, dacă nu cumperi nimic, mârâie un „Ceaucesculeee!”.
Imediat după zona de bazar, îți răsare în cale Buyuk Han, una dintre faimoasele clădiri ale Nicosiei, construită la 1572 și devenită închisoare sub ocupația britanică. Acum, curtea găzduiește o moschee, ateliere de lucru și restaurante.
Buyuk Han. Sursa foto: Daniel Nanu
Sedirhan Cafe, ca în Aksaray sau Sultanahmet
La Sedirhan Cafe te simți ca la restaurantele din Istanbulul vechi, din Aksaray, unde trăgeau autocarele cu români, sau Sultanahmet, zona de sub Sfânta Sophia și Moscheea Albastră. Meniul e în turcă și engleză, prețurile în lire turcești. O porție de „kofte” costă 600 de lire, una de aripioare picante, 500. Un Efes e 180, un Efes Gold 200. În condițiile în care un euro face cam 35 de lire turcești. În general, se poate achita cu euro sau lire, dar sunt restaurante ori magazine de suveniruri care nu acceptă decât moneda turcească. Oricum, sunt destule case de schimb.
Republica Turcă a Ciprului de Nord nu e recunoscută decât de Turcia. Ea a fost creată în 1974, când Turcia a invadat Ciprul. Zona are numeroase locuri părăsite, cu buruieni care răsar prin asfalt sau prin pereții caselor.
Părăsesc Nicosia după ce astă-vară, la Euro 2024 am vizitat Berlinul cu rămășițele monstruosului Zid care a căzut de-a binelea în 1990. Nicosia nu are vreun zid, dar rămâne un oraș frânt în două și după 50 de ani de la invadarea de către turci.