Știți vorba românească ”faceți ce zice popa, nu ce face popa”? Este, după părerea mea, o mostră de înaltă înțelepciune. Prin extindere, ea își păstrează validitatea și în cazul multor artiști. Faceți ce zic ei, nu ce fac ei. Iar cazul lui Bertolt Brecht (1898 – 1956) este, măcar în acest sens, frapant. Uman vorbind, Brecht a fost dezgustător: stalinist de fațadă, dar cu o slăbiciune bine disimulată pentru Hitler care l-a părăsit abia spre sfîrșitul războiului, mincinos, cinic, oportunist și egoman. Toată biografia lui e plină de episoade de amoralitate. Ideile lui, însă, sînt briliante. Sînt, uneori, atît de clare și de îndrăznețe încît par a fi imposibile. Merită, totuși, încercate. Măcar din cînd în cînd. Ne pot duce spre un adevăr nebănuit altfel.
În 1954, după o repetiție cu o piesă proprie, Brecht nota: "Trebuie să fie foarte important pentru noi ca publicul să înțeleagă în ce fel totul e contradictoriu. Trebuie să avem mai puțină grijă ca totul să fie coerent și mai multă grijă ca lucrurile separate să poată fi distinse separat”. Această idee, alături de alte cîteva, constituie un veritabil program (culmea, destul de coerent!) care a revoluționat pur și simplu teatrul în secolul XX. Ideile sale despre teatru, cuprinse într-o operă alcătuită din vreo 30 de piese, eseuri, note, puțină proză și cîteva poezii, au rămas ca unul dintre cele mai puternice și influente corpuri de idei în lumea teatrului modern. În prima parte a vieții sale, adică pînă la începutul celui de-al doilea război mondial, Brecht teoretiza și aplica deja ideea ”teatrului epic”, a ”dramei non-aristoteliene”. Mai precis, Brecht credea că implicarea emoțională a spectatorilor în spectacolul pe care îl văd le alterează judecata, îi vulnerabilizează și îi îndepărtează de adevăr. Sursa acestei greșeli stă, mai ales, în jocul pasionant/pasional al actorilor. Dimpotrivă, credea Brecht, teatrul trebuie să redea fapte și nu emoții, realități obiective și nu stări. Teatrul trebuie să examineze, rece ca un medic legist, corpul societății. Prin urmare, actorii trebuie să joace altfel decît ”în personaj”. Trebuie să se distanțeze. Să fie capabili să povestească personajul fără ”să intre” în el. În acest scop, ei trebuie să practice un joc gestual, cu o anume doză de nefiresc și de exagerare, un pic demonstrativ, chiar didactic, tocmai pentru a marca distanța dintre el și personajul pe care, repet, nu îl joacă, ci îl povestește. Și publicul trebuie să se distanțeze de personaje pentru a vedea mai clar faptele, iar spectacolul de teatru trebuie să cultive această distanță. Pentru actori, treaba nu e deloc ușoară, mai ales că regulile brechtianismului par a fi în contradicție cu tot ceea ce ei învață și dezvoltă. ”Toată lumea știe clar ce înseamnă să joci brechtian, dar eu n-am văzut încă pe cineva să poată”, mi-a spus odată, la capătul unei epuizante discuții despre actorie, unul dintre cei mai mari actori români. La un moment dat, actorul trebuie să aibă un punct de contact uman cu perosnajul, o intersecție afectivă cu el, altfel nu știe absolut nimic despre ceea ce are de jucat. Or, exact acest contact îl interzice Brecht. Influențat de tendințele din cabaretul Republicii de la Weimar, poate chiar de expresionismul german la primelor decenii ale secolului trecut, care s-a manifestat, mai ales, în limbaj plastic, teatral și cinematografic, Brecht socotea că trebuie folosit orice mijloc pentru ca publicul să nu se emoționeze. Piesele lui se întrerup pentru momente muzicale, apar pe scenă pancarde cu mesaje care explică ce se întîmplă în acel moment al acțiunii, sînt folosite măștile și machiajul gros, luminile se schimbă violent – în fine, un întreg arsenal de mijloace este pus la lucru pentru a împiedica spectatorul să dezvolte atașament emoțional pentru vreun personaj. Însă, mai multe dintre piesele sale de maturitate încep să facă mici compromisuri în acest program estetic poate prea curajos, poate prea radical. În piesele scrise de Brecht după 1933 (an în care a părăsit Germania sa natală pentru un exil care va dura pînă la sfîrșitul războiului), personajele își mai permit și altceva decît participarea exclusivă la acțiune – mai filozofează un pic, mai relaționează direct cu publicul, mai arată un pic de suflet. Între aceste piese, ”Omul cel bun din Sîciuan” este socotită drept una dintre cele mai reușite. Despre recenta premieră a acesteia la Teatrul Bulandra, voi povesti, mai mult sau mai puțin brechtian, mîine.
Nota redacţiei: Întrucât apropierea campaniei electorale a transformat secţiunea de comentarii într-o platformă de propagandă politică, forumul va fi blocat până după alegerile prezidenţiale. Cei care doresc să îi transmită mesaje lui Sever Voinescu o pot face la adresa online@evz.ro. Vă mulţumim pentru înţelegere.