Primul gând care mi-a venit în minte în seara de început de weekend, când toate posturile de televiziune din lume transmiteau, sub formă de breaking news, faptul că un atentat a avut loc în Oslo, a fost acela că este imposibil să nu fie şi un român amestecat, într-un fel sau altul, în tragicul eveniment.
Mi-a mai venit inima la loc atunci când s-a anunţat că "doar" şapte persoane şi-au pierdut viaţa în explozia ce a avut loc într-un imobil de pe strada ministerelor norvegiene. Era puţin probabil totuşi să fim în halul acesta de ghinionişti, ca naţiune, încât un conaţional să fi fost în capitala norvegiană într-un loc nepotrivit, la o oră nepotrivită. A urmat apoi comunicatul cu privire la atentatul dement de pe insula Utoya, în urma căruia şi-au pierdut viaţa peste 70 de persoane. Aici, lucrurile se schimbă. Paritatea pare a fi suficientă pentru ca cel puţin un compatriot să fie implicat în masacru. Şi totuşi... o insuliţă norvegiană în apropiere de Oslo... întâlnirea tineretului laburist la şcoala de vară... câte şanse ar fi fost? Comunicatul MAE vine aproape imediat, spre liniştirea celor care gândeau ca mine. "Nu există informaţii despre cetăţeni români morţi sau răniţi", se arătă în comunicatele standard ale instituţiei din Aleea Alexandru. Un coleg spune că "deocamdată" lipseşte din comunicatul standard, dar că pluteşte în aer. Şi are dreptate. Aveam să aflăm că Elena Karin Holst, fiica de numai 15 ani a unei românce stabilite de peste două decenii în Norvegia, se afla pe lista persoanelor dispărute în urma atentatului de la sfârşitul săptămânii trecute pe insula Utoya în timpul căruia extremistul Anders Breivik a împuşcat mortal 76 (la o evaluare care nu este încă definitivă) de oameni nevinovaţi. Întâmplarea care a însângerat, la propriu şi la figurat, inima Norvegiei mi-a readus aminte faptul că, aproape oriunde în lume se întâmplă ceva, un dezastru, un atentat, este aproape imposibil, după utilizarea corectă a sintagmelor "bilanţ provizoriu" sau "nu există deocamdată informaţii conform cărora" să nu regăsim pe listele comunicate de MAE şi români. Aşa s-a întâmplat şi în cazul atentatelor din New York din 11 septembrie 2001 sau a carnagiului de la Madrid din martie 2004. Dacă ne gândim bine, din cinci incidente aviatice importante, în cel puţin trei regăsim cel puţin un nume românesc, fie că e pe lista echipajului, fie pe cea al călătorilor. Are loc vreun dezastru natural în partea cealaltă a globului pământesc, de la tsunami la alunecările de teren din Brazilia? Cu siguranţă vom găsi un "Marin" sau vreo "Ana" pe lista dată publicităţii de oficialităţile ţării respective. Sunt pline cimitirele Parisului, Montparnasse şi Pere Lachaise, de Cioran, Brâncuşi, Ionesco, Enescu sau de alţii ca ei. Le vizităm mormintele devenite loc de pelerinaj turistic şi ne minunăm tocmai unde s-au găsit să-şi doarmă somnul de veci.
Din fericire, am luat cunoştinţă despre dispersia românilor în lume nu numai din comunicatele oficiale emise cu ocazia diverselor dezastre. Am întâlnit români – vindeau suveniruri portugheze made în China – la Cabo da Roca (Capătul Lumii), cea mai Vestică localitate din Europa continentală, dar şi lucrând pe aeroporturile din New York şi Las Vegas sau în Grădina Zoologică din Bronx. Cea mai bună gheişă străină acceptată în Japonia este o croitoreasă de pe malurile Dâmboviţei.
În liniştita Laponie Suedeză are loc accidentul de circulaţie care se întâmplă o dată la câţiva ani buni. Un ren apare în faţa unui microbuz ce transporta muncitori forestieri şi acesta se răstoarnă. Bilanţul? Doi români morţi, striviţi între scaune! Eu cred că, dacă ar avea loc un atentat împotriva lui Moş Crăciun, am afla cu siguranţă că renul Rudolph este de origine română, emigrat dintr-un sat transilvănean populat de saşi!
Astfel stând lucrurile, nu ştiu ce anume are o semnificaţie mai importantă. Faptul că suntem atât de prezenţi pe toate meridianele lumii sau că suntem din ce în ce mai puţini acasă?