Acuzații reciproce din ce în ce mai grave definesc astăzi relațiile dintre Ankara și Bruxelles. Ele vin într-un moment în care divergențele s-au acutizat la maximum, deși stabilitatea și securitatea ambelor părți ține tot mai mult de consolidarea unei relații reciproce, pe care numeroase cancelarii europene o văd ca imposibilă în era Erdogan, din cauza acuzațiilor de represiunile în masă, după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie anul trecut.
În una dintre publicațiile Consiliului European de Relații Externe, purtătorul de cuvânt al Președintelui Erdogan, Ibrahim Kalin, a publicat, la 4 octombrie, un text de referință „Cum să resetăm relațiile turco-europene”. Materialul în cauză reflectă pe deplin abordarea Ankarei referitoare la aceste relații și prezintă, direct și fără perdea, acuzațiile reciproce ale părților, dar prezintă și dependența directă în materie de securitate și prosperitate între UE și Turcia, asumată de către partea turcă. Textul e și mai relevant pentru elementele de perspectivă pe care le deschide.
Pe scurt, Turcia acuză Occidentul, statele europene și UE, în particular, de dublu standard la nivel diplomatic și ca raportare la suveranitatea națională a Turciei, de lipsă de respect față de alegerile poporului turc și față de conducătorul său, Președintele Tayyp Recep Erdogan, față de rolul Turciei ca partener european în materie de securitate și parte a relațiilor comerciale cu statele UE, de lipsă de sprijin, ba chiar de tolerare a activităților organizațiilor teroriste declarate de Ankara – PKK, recunoscută ca atare și de Bruxelles, FETO - organizația Hizmet a lui Fehtulleh Gulen, acuzată de tentativă de lovitură de stat, respectiv Daesh/Stat Islamic, cu care Turcia luptă concomitent, la ea acasă, dar și în Irak și Siria.
Firește că unele tonuri sunt inacceptabile și trădează componenta nonanalitică, politică și câteodată frizând propaganda destinată propriului public din articolul cu pricina, care reclamă același lucru de la pornirile populiste, xenofobe, anti-islamice și antimigrație de la nivel european. Turcia s-a schimbat de acum 10 ani, dar nici UE nu mai e aceeași ca-n anii 2000. Turcia și-a triplat populația din anii `60, iar PIBul a crecut de 80 de ori față de 1963 și de 5 ori de la preluarea puterii de către președintele Erdogan (e adevărat, în termeni nominali).
Și Europa, de la bastionul democrației, libertăților și al multiculturalismului, care au făcut-o atractivă ca model, astăzi e spațiul creșterii extremismului de dreapta, populismului și urii față de imigranți. Cât despre integrarea Turciei în UE, subiectul e blocat politic, gripat birocratic și împotmolit de-a dreptul în divergențele născute de blocarea primirii oficialilor turci în statele europene, în campania pentru referendumul de modificare a Constituției.
Dacă acuzațiile sunt simplu de formulat – și merită urmărite pentru componenta lor realistă, acolo unde se manifestă, chiar dacă rămân în spațiul multor excese de limbaj și de interpretare - interesantă e formula propusă pentru reconciliere. E adevărat că textul nu vorbește despre diferențele de intepretare asupra teroriștilor – cu titlu individual, nu în masă – respectiv condamnarea arestărilor pe categorii întregi pentru rivalitatea față de Președinte, care e interpretată la nivel european drept libertate de exprimare și poziție politică. Că e contestată de plano ideea declarării FETO ca organizație teroristă de către Ankara, ca și interpretarea turcă a kurzilor din Irak și Siria, care luptă împotriva Stat Islamic, drept teroriști sau membri asociați PKK.
În plus, alunecarea antidemocratică a regimului de la Ankara e la fel de puțin contestabilă pentru analiști ca și creșterea extremei drepte, populismului și a islamofobiei în Europa, în timp ce relațiile militare cu Rusia și creșterea apropierii exhibate de Moscova e considerată ostetantivă și nerealistă de către Occident, dar sfidătoare prin esență, antrenând interpretarea privind nesiguranța Turciei ca aliat. Pentru viitor, Turcia propune o formulă de resetare, reconciliere și relansare a relațiilor care, în sine, e un pas important înainte, ce merită considerat cu atenție, cu precădere când vorbește despre sprijinirea preocupărilor legitime de securitate ale Turciei, ca aliat în NATO, relansând încrederea reciprocă, respectul și solidaritatea cu statul turc, că plac sau nu persoana sau politicile lui Erdogan, care sunt natural criticabile prin prisma valorilor europene, firește.
Apoi relansarea relației Europei cu statele Islamului e de primă importanță, pentru a evita radicalizarea și câștigul pe care-l obțin jihadiștii în miezul Europei. Dianetul și parteneriatul Islamului politic moderat dar „adevărat” al Turciei sunt preferabili ca parteneri și pot fi de ajutor în fața radicalismului, jihadismului și pervertirii religiei musulmane în forma în care are loc în Occident, de unde vin luptătorii străini în zona Daesh, amenințând, deopotrivă, Turcia și statele europene cu acțiuni teroriste. Fără a mai vorbi că Turcia este crucială pentru securitatea Europei, așa cum sprijinul european e crucial pentru Ankara și securitatea Turciei. Iar articolul citat, dincolo de formule ritualice, conține și acest strigăt de ajutor și dorința Ankarei de a nu împinge Turcia spre răsărit, lumea arabă sau terțe orizonturi, ci să o menținem angajată și angrenată în Occident și în lumea civilizată.