Sosirea lui Donald Trump la Casa Albă a stârnit rumori în toată lumea, incertitudine și frisoane privind o redesenare a priorităților și a politicii externe americane care să afecteze fundamental acordurile generale și stabilitatea lumii.
Și o asemenea înclinație este de înțeles odată ce instrumentarul de analiză avea la îndemână doar programul electoral al candidatului Donald Trump, în materie de politică externă, securitate și apărare, și declarațiile sale din perioada campaniei, nuanțate în mod repetat de stafful său, reluate și schimbate dramatic chiar de candidat pe finalul campaniei, ba chiar negate de acesta.
După alegerea în funcție, există noi instrumente de analiză a perspectivelor de politică externă, securitate și apărare ale administrației Trump. Mai întâi e vorba despre relația sa cu Partidul Republican, mai ales cu componenta care i s-a opus în campanie. Iar aici dominația Partidului Republican în numiri în administrație pare definitorie: Paul Ryan, președintele reales al Camerei Reprezentanților, care a refuzat să-l andorseze pe Trump, beneficiază de prietenia și legătura profundă cu șeful administrației prezidențiale, Reince Priebus, Președintele Comitetului Național Republican. În același timp, Donald Trump încerca, la sfârșitul săptămânii, să îl convingă pe Mitt Romney, un alt lider al coaliției republicane anti- Trump, să intre în administrația sa ca Secretar de stat, acolo unde Rudolph Giuliani, fostul primar al New Yorkului și John Brennon sunt deja în bloc starturi.
Mai putem adăuga numirile deja făcute la nivelul sistemului de securitate din SUA: Mike Pompeo (Republican- Kansas) membru al Camerei Reprezentanților (fost general, Tea Party)ca viitor director al CIA, Generalul în retragere Michael Flynn, fost șef al DIA, consilier pentru Securitatea Națională, Senatorul Jeff Sessions (Republican-Alabama) Procuror General. Toate aceste numiri arată o administrație profund cunoscătoare a dosarelor, profund anti-rusă, în care se combină înclinațiile izolaționist- tranzacționiste ale libertarienilor ultraconservatori Tea Party și ale Președintelui Trump cu neoconservatorismul republican classic, care este dominant.
Fără a avea ambiția de a face o trasare a liniilor viitoare ale relațiilor ruso- americane – cred că o asemenea evaluare e prematură, lipsesc elementele și probabil că abia acum think-tank-urile republicane lucrează la documente și strategiile concrete – pe baza numirilor făcute deja, la care mai adăugăm și pe cele posibile – Gen(retragere) James Mattis la Pentagon de exemplu – putem conchide într-o revenire puternică a unei elite cu reticență majoră față de Rusia ca partener, cu o reticență majoră față de UE ca și construct dar interesată în menținerea instrumentelor instituționale transatlantice precum NATO și a pozițiilor în Europa și Orientul Mijlociu, cu o abordare dură și de mână fortă a temelor internaționale, o reenergizare și finanțare a Armatei și a industriei de apărare și o puternică presiune spre statele europene să facă la fel, să-și asume refacerea instrumentului militar și de securitate.
Dealtfel și reacțiile Moscovei, după primele zâmbete și saluturi de conveniență, au fost mai puțin optimiste. Reticența e constantă, purtătorii de cuvânt ai MAE rus anunță o relație dificilă cu administrația americană republicană, indiferent de anunțurile lui Trump din campanie. Președintele ales al SUA nu se va vedea cu liderii ruși până la instalare, la 20 ianuarie(deși alți lideri ai lumii fac coadă la Trump Tower) în timp ce discuția telefonică Putin-Trump a fost prezentată distinct de cele două administrații: cea rusă, cu efuziune și superioritatea câștigătorului iar comparativ cu efervescența Kremlinului, echipa lui Trump a susținut că Putin a sunat să transmită felicitări iar Trump i-a spus lui Putin că dorește o relație puternică și de durată cu Rusia și poporul rus. Sec, diplomatic, neutru.
Cred că la acest moment putem spune că o tentativă de a schimba situația actuală va exista în era Trump, alegerea noului președinte oferind o oportunitate lui Putin de ieșire din proiectul antagonic cu SUA și Occidentul. Însă a presupune o tranzacție SUARusia, eventual pe seama unor terțe state precum cele din flancul Estic al NATO sau chiar cele din spațiul post-sovietic, mi se pare exagerat. Din contra, prezența în administrație a unor pro-ucraineni, euro-atlantiști, anti-ruși ar fi în măsură să reducă această perspectivă, unica problemă fiind mai degrabă un izolaționism sau tendință de retractilitate a SUA din treburile globale, odată ce nu există susținerea partenerilor europeni a eforturilor în egală măsură, acceptând costurile acestei posturi. În schimb, în materie tranzacțională, Putin nu are ce oferi Americii, decât cedând și încadrându-se în sistem, revenind la respectarea regulilor dreptului international și a propriilor angajamente, iar aici pericolul este tocmai al nemulțumirii lui Trump cu tentativele de șaradă și fentare a regulilor și nemulțumirea pentru că Putin nu răspunde unei deschideri americane și tensionarea și mai puternică a acestor reacții, în perioada de după prima etapă de angajare bilaterală.