Cred că dacă am fi avut un rege, un suveran precum regele Mihai, românii ar fi putut să privească spre suveranul lor ca spre un om de la care aveau ce să învețe. Puteau să învețe cum să vorbească, cum să reacționeze. Nu cred că am mai fi asistat nici la manelizarea, nici la caricaturizarea limbii române, gesturilor, atitudinilor care sufocă spațiul public.” Vorbele acestea se înscriu în lungul șir de vorbe vînturate timp de o săptămînă în spațiul mediatic al României, sub semnul trăirii naționale a morții lui Mihai I nu deosebit de trăirea iscată de moartea playboyului Faruk Boran din telenovela turcească Mireasa din Istanbul.
Ele nu aparțin însă unei fătuce de la televiziunile de știri sau de la TVR (televiziunea publică, devenită la ordinul PSD monarhistă într-o Republică, a cheltuit enorm cu jelirea Regelui pentru a obține cel mai mic rating dintre posturile care s-au ocupat de funeralii), disperată să trăncănească orice numai să nu tacă în direct, ci lui Vasile Bănescu, purtător de cuvînt al Patriarhiei. Despre dezastrul întruchipat de comunicarea publică a Patriarhiei atît în cultivarea mediatică a inițiativelor onorabile cît și în respingerea acuzațiilor la adresa BOR din spațiul public am mai scris. Una dintre cauzele acestui dezastru trebuie căutată prestația purtătorului de cuvînt Vasile Bănescu. Practic, instituția purtătorului de cuvînt e cea care răspunde, în cazul BOR, de ieșirea în spațiul public, de legătura cu presa laică. Pînă în săptămîna vorbelor dedicate Regelui, Vasile Bănescu n-a existat în spațiul mediatic laic. Nici măcar cînd BOR a organizat manifestările din octombrie, dedicate Bisericii în comunism, cînd era mai mult ca niciodată nevoie de intervenția purtătorului de cuvînt în spațiu public și pentru că participarea lui Kiril, Patriarhul Moscovei și al Întregii Rusii, a dat naștere la multe speculații rapid devenite acuzații.
În săptămîna funeraliilor, Vasile Bănescu, brusc lovit de limbariță, a fost deosebit de activ în spațiul public. A acordat un lung interviu la Digi 24, a fost oaspetele Matinalului de la RRA întruna din zile. Citatul de mai sus, desprins din interviul acordat Digi 24, e doar un exemplu din conținutul intervențiilor în spațiul public ale purtătorului de cuvînt al Patriarhiei.
Conținut care se rezumă la un atac fără precedent la adresa clasei noastre politice de azi. Așa cum se vede și din citat, Vasile Bănescu, în numele Patriarhiei, contrapune pe Monarh (nu pe Mihai, ci pe monarh în general) președintelui Republicii. Se înțelege din zisele purtătorului că președinții României din postdecembrism, inclusiv Klaus Iohannis, sînt niște mîrlani, niște grobieni, niște caricaturi care nu pot fi model pentru cetățenii Republicii, spre deosebire de Monarh, care e model în chip automat din simpla întoarcere a capetelor spre Palatul din Deal. Vasile Bănescu e ori analfabet, ori șmecher. Dacă n-ar fi nici una nici alta, și-ar aminti că monarh a fost și Carol al II-lea. Ne recomandă Patriarhia drept model de viață pe cel care trăia cu țiitoarea în văzul întregii țări, după ce-și alungase nevasta peste hotare?
Firește, ne putem întreba De cînd și pînă cînd face politică Patriarhia Română? I s-a urît Patriarhului Daniel cu Republica? De unde și pînă unde atacul acesta la clasa politică de azi? N-a dat și nu dă clasa politică de azi suficiente privilegii materiale Bisericii Ortodoxe Române pe zi ce trece transformată într-o societate pe acțiuni cu acțiuni la purtător? Să fim bine înțeleși. Clasa politică din România de azi nu e cea mai bună nici din lume, nici din Istoria țării. În ultimul timp însă, această clasă politică e ținta unei campanii cu cîntec menite a dovedi că singurele instituții demne de respect sunt instituțiile de forță, prin care Parlamentului i se contrapune DNA, iar politicienilor, procurorii de tip Zdreanță. A terminat Patriarhia cu toate problemele care o rod și prin asta rod și credința românilor?
A terminat cu acuzațiile de pedofilie ale preoților, de ciubucăreală a mitropoliților, de mită din plin pentru a obține o parohie mai acătării ca să se ocupe, în spațiul mediatic laic, de atacarea clasei politice? N-aș fi tresărit la atacul îndreptat de purtătorul de cuvînt al Patriarhiei împotriva clasei noastre politice dacă el ar fi fost întîmplător. N-am putut să nu observ că săptămîna dedicată Morții lui Mihai I a fost folosită în chip diversionist pentru a se pune din nou la îndoială clasa politică autohtonă în cadrul unei manevre de punere la îndoială a temeliilor democratice. Una dintre tezele cele mai des folosite împotriva democrației e cea a Salvatorului. E un clișeu al istoriei ca Mitul Salvatorului să fie folosit pentru discreditarea democrației. De regulă Mitul Salvatorului e folosit în cultul personalității diferiților lideri autoritari.
Salvatorul, Tătucul, Părintele națiunii, Conducătorul, rezolvă cît ai bate din palme toate problemele mari și mici ale țării, în timp ce pluralismul, parlamentarismul, democrația se țin de prostii. Mitul Salvatorului, instrument folosit de regulă împotriva democrației, a luat în cazul Regelui Mihai un aspect aparte. El a devenit Mitul Salvatorului care putea fi. Clișeul numărul unu al trăncănelilor din spațiul public a fost în săptămîna care a trecut faimosul Ce-ar fi fost dacă? Ce-ar fi fost dacă Regele n-ar fi fost constrîns să abdice? Răspunsul, așezat sub semnul Salvatorului care putea fi: România ar fi arătat azi ca Olanda. N-am fi avut Securitatea, lagărele de muncă, CAP-urile, cartelele, realități ale stalinismului de după 1947. Firește, România ar fi rămas mai departe sub ocupație sovietică. Da, dar cu Mihai I pe tron mai departe, România stalinistă ar fi avut alegeri libere, parlament, presă liberă și bunăstare la nivelul Olandei. Ce-ar fi fost dacă … apare uzitat mai ales în rescrierea Istoriei de după 1990.
Așa cum se vede și din textul nefericitului de Vasile Bănescu, Mitul Salvatorului, al Tătucului, al Părintelui Națiunii, al Conducătorului se desfășoară în întreaga-i splendoare în procesul de rescriere a Istoriei postdecembriste. Am înțeles astfel că Monarhie, o țară cu un șef al statului rege și nu președinte, România ar fi fost după 1990 una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Și asta prin simplul fapt că Regele, în cazul de față, Regele Mihai, ar fi impus prin puterea sa de Tătuc, de Salvator, de Părinte, chiar și o clasă politică superioară celei din Franța. În Istorie nu există Ce-ar fi fost dacă. Să ne jucăm însă cu acest instrument. Să presupunem că în 1990 România ar fi devenit monarhie. Ar fi fost, desigur, monarhie constituțională. Un monarh constituțional ar fi putut refuza desemnarea drept premier a șefului FSN, cel care mai mult ca sigur ar fi cîștigat alegerile din mai 1990? Firește că nu. Da, Regele ar fi fost la Cotroceni. Dar la Palatul Victoria ar fi fost Ion Iliescu. A atribui Regelui care n-a fost totuși rege în post decembrism puteri supranaturale, prin care România ar fi fost diferită radical de cea de acum mi se pare a resuscita Mitul Salvatorului. Dar nu numai atît. Una dintre cauzele de fond ale imaginii de excepție cu care Regele Mihai a plecat la judecata Istoriei stă în faptul că după decembrie 1989 n-a fost o clipă monarh în exercițiu. Ar mai fi fost atît de bun, atît de cinstit, atît de măreț în percepția publică Regele Mihai dacă ar fi fost în fruntea țării în ultimii 27 de ani, responsabil în fața Poporului și de eșecurile Guvernării? Pentru cultivarea Mitului Salvatorului care putea fi în săptămîna care a trecut s-a procedat la o falsificare grosolană a Istoriei. Modernizarea României, aducerea țării în veac, Marea Unire au fost puse exclusiv pe seama Monarhului. Indiscutabil, monarhi precum Carol I au contribuit la modernizarea României. Dar modernizarea României n-ar fi fost posibilă dacă nu erau Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Ionel Brătianu, Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, într-un cuvînt, dacă n-ar fi existat și acționat marii oameni politici ai istoriei noastre.
În definitiv, Carol I a fost adus în țară nu de Dumnezeu, ci de Ion C. Brătianu, de un om politic, așadar. Instaurarea Regalității nu a fost opera lui Dumnezeu, ci a clasei politice românești. Marea Unire a fost rodul muncii lui Ionel Brătianu. Regina Maria, Regele Ferdinand au avut un cuvînt de spus. Cuvîntul hotărîtor l-a avut însă Ionel Brătianu. La Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914, oameni politici au fost cei care au impus neutralitatea, împotriva lui Carol I, care voia intrarea imediată în Război alături de puterile centrale. Ce spune asta? Că pînă la urmă deciziile majore au fost, în cadrul monarhiei constituționale, ale politicienilor și nu ale Regelui. Că nu întotdeauna, în confruntare cu politicienii, Regele avea dreptate. Nu i-a zis lui Carol I P.P. Carp, Maiestate, aiasta nu se poate? Săptîmîna care a trecut a fost una de punere la îndoială a clasei politice. Motivele se văd cu ochiul liber. De sorginte neobolșevică, TeFeLismul are drept punct central contestarea instituțiilor democratice fundamentale în numele instituțiilor de forță. Nu contează că într-o democrație pînă și cel mai sîngeros terorist se bucură de drepturi.
În România, potrivit gîndirii TeFeListe, corupții nu se bucură de nici un drept. Funeraliile Regelui au fost folosite în chip diversionist pentru a lansa un nou atac împotriva instituțiilor democratice, contrapuse primejdios instituției autoritariste a Salvatorului, a Tătucului. Clasa politică e mizeră, presa e cumpărată, parlamentul e dubios. Singurele instițuții care merită respectul sînt cele de forță.
Prin urmare, Strada are toate drepturile de a fi violentă, de a nu respecta legea, de a lua cu asalt Parlamentul, de a pune la îndoială parlamentarismul, pentru că – nu-i așa? – soluția ideală e Salvatorul. Regele Mihai a fost Salvatorul care n-a putut fi? Cît va mai trece pînă cînd vom găsi Salvatorul care va putea fi?