Regele Mihai sărbătorește astăzi 95 de ani de viață, o existență zbuciumată, consumată mai mult în exil
Regele Mihai a acordat, în septembrie 1989, așadar cu trei luni înainte de Revoluție, un interviu-document, în care a răspuns unor întrebări dureroase formulate de jurnalistul Sorin Alexandrescu. Dialogul integral, publicat la acea vreme în cotidianul olandez NRC și tradus de Jan Willem Bos, a fost reeditat de revista Historia. Mai jos, redăm dialogul Regelui Mihai cu Sorin Alexandrescu.
Sorin Alexandrescu: Aţi fost Rege între 1927 şi 1930, ca şi între 1940 şi 1947. Între 1930 şi 1940 aţi trăit mai curând retras.
Regele Mihai: Da, am fost ocupat cu studiile şi cu serviciul militar. Din păcate, nu am fost niciodată informat despre treburile statului şi mi-era foarte greu să câştig altfel informaţii militare. Am fost surprins de evenimentele din 5 septembrie pentru că nu ştiam nimic despre situaţia de fapt.
La 5 septembrie Regele Carol al II-lea îl eliberează pe generalul Antonescu din închisoare şi acesta îi cere să demisioneze în favoarea dumneavoastră.
Tatăl meu a acţionat sub presiune din partea Gărzii de Fier. În noaptea de 5 spre 6 septembrie eram cu toţii împreună şi tatăl meu a primit scrisoarea lui Antonescu în care acesta îi cerea să demisioneze. N-am luat parte la discuţie, dar am fost prezent la ea.
În aceeasi zi l-aţi numit pe Antonescu premier şi „conducător“ al ţării.
El a pregătit totul, eu am primit doar hârtiile şi a trebui să le semnez, neavând nimic de zis.
Documentul respectiv limita puterea Regelui?
Nu, aceste limite fuseseră decise atunci când Antonescu a primit puterea şi a preluat cele mai multe privilegii din mâinile tatălui meu. Cand am rostit jurământul pe 6 septembrie 1940 pur şi simplu am moştenit situaţia dată.
Ce contacte aţi avut între 1940 şi 1944 cu Antonescu? Dumneavoastră eraţi suveranul ţării, iar Antonescu era „Conducătorul“ ei.
Da, era o situaţie destul de curioasă. Relaţia mea cu el a fost întotdeauna foarte rece. Autoritatea lui se resfrângea asupra tuturor domeniilor, el numea funcţionarii de la Palat, se amesteca chiar în viaţa noastră privată. Noi nu puteam face nimic. Eram ţinut complet în afara treburilor Statului. Antonescu ne întrebuinţa, ca sa zic aşa, drept faţadă pentru parade şi alte festivităţi. Mama mea a auzit prima oară declaraţia Uniunii Sovietice de război de pe 22 iunie 1941, la BBC, iar eu a doua zi dimineaţa la radio Bucureşti.
Aţi încercat să schimbaţi această situaţie?
Nu prea se putea face nimic. Mama m-a ajutat enorm de mult ca să îndreptăm anumite lucruri. Am reuşit împreună, de exemplu, să-l convingem pe Antonescu să aducă înapoi pe evreii deportaţi în Transnistria unde-i aştepta aşa zisa Endlösung, soluţia finală. Astfel au fost salvaţi vreo 400.000 de evrei. Tot datorită intervenţiei noastre nu a fost trimis în România niciun evreu la vreun lagăr de concentrare şi nu a trebuit nici să poarte steaua lui David pe haină. Cea mai mare greşeală a lui Antonescu a fost c-a înaintat până la Stalingrad. Acest lucru nu l-a putut nimeni accepta în România. Ce căutam noi acolo? Toată lumea, inclusiv noi, eram de acord cu decizia de-a intra în Basarabia, dar niciun centrimetru dincolo de Nistru.
Un Rege de numai 23 de ani, ajutat doar de un căpitan şi de trei subofiţeri, îl arestează pe Antonescu în mijlocul războiului. V-aţi luat un risc enorm!
Am început cu pregătirile din 1943. Din păcate, stagnau atât discuţiile cu ruşii în Suedia, cât şi cu occidentalii în Cairo şi Ankara. Prăbuşirea frontului în nordul ţării noastre ne-a oferit însă o ocazie concretă. Planul iniţial, conceput împreună cu partidele politice, prevedea ca lovitura de stat să aibă loc pe 26 august, dar eu am devansat-o cu trei zile când am aflat că Antonescu urma să plece pe front pe 24; acolo nu am mai fi putut face nimic. Trimisesem chiar o telegramă aliaţilor în Italia în care le ceream ca pe 26 august să bombardeze anumite obiective militare. Am încercat mai mult de o oră ca să-l convingem pe Antonescu să întoarcă frontul. Răspunsul lui a fost categoric: refuza să anunţe armistiţiul pentru că nu accepta anumite condiţii şi pentru că nu voia să-şi trădeze aliaţii.
Totuşi, este curios că între ora 17.00 când Antonescu a fost arestat şi ora 10 seara când s-a citit proclamaţia dumneavoastră la radio au trecut câteva ore în care timp nici Siguranţa naţională, nici armata germană nu au intervenit.
Nu cred că au ştiut mult, doar bănuiau că ceva s-a întâmplat. Dacă ar fi ştiut, ne-ar fi arestat imediat. Antonescu şi alţii mă considerau un copil. Când am dat lovitura de stat sub nasul lor au fost atât de uluiţi, încât un timp nici n-au ştiut cum să reacţioneze. Ăsta a fost norocul nostru. Aveam de partea noastră şi câţiva oameni care au tăiat toate legăturile telefonice cu nemţii. Puţinii militari de partea noastă erau recruţi cu trei luni de militărie, celelalte trupe erau răspândite şi au sosit în Bucureşti abia în noaptea de 23 spre 24 august. Comandanţii germani nu au dat imediat ordinul de luptă şi, de-aceea, trupele germane, foarte disciplinate, nu au intervenit spontan contra noastră.
Ce s-a întâmplat cu Antonescu după arestare?
L-am închis într-o cămăruţă la etaj unde tatăl meu îşi păstra colecţia de timbre. În acel moment nu se afla nicio unitate militară disponibilă căreia să i-l predau pe Antonescu. Eu m-am acuns undeva în munţi. Comuniştii şi social-democraţii au fost implicaţi în acţiune din cauza presiunii Aliaţilor, altfel ei nu aveau nicio greutate politică în România. Antonescu a fost scos din Palat de către Emil Bodnăraş şi oamenii lui. Eu nu eram în acel moment în Bucureşti şi am aflat de acest lucru abia mai târziu. Astfel, comuniştii, şi nu eu, l-au predat apoi ruşilor.
Exact un an după această reuşită lovitură de stat, pe 21 august 1945, aţi intrat în „greva regală“. Aveaţi atunci un nou premier, impus de către ruşi, comunistul Petru Groza. Războiul se terminase pe 9 mai. România era acum ocupată de alte trupe, armata sovietică, în locul celei germane. Un lucru nu s-a mai putut însă repeta: Groza nu a mai fost arestat precum Antonescu.
Era imposibil. Ruşii erau mult mai numeroşi decât germanii. Bucureştiul viermuia de tancuri ruseşti, ei se ocupau de dezarmarea şi trimiterea acasă a trupelor româneşti, cu excepţia brigăzilor comuniste formate în Uniunea Sovietică. Germanii nu avuseseră comanda asupra trupelor româneşti, ruşii o aveau. În timpul războiului, armata română funcţionase independent şi, de exemplu, eu fusesem în stare pe 23 august să aduc trupe la Bucureşti. În 1945, toate trupele erau pe front, în afara ţării, sub comandă rusească şi nu s-ar fi putut retrage acasă chiar dacă eu le-aş fi comandat s-o facă.
V-aţi aflat repede în dezacord cu guvernul Groza. Ce s-ar fi întâmplat dacă, împreună cu vechile partide democratice, aţi fi intrat într-o confruntaţie directă cu ruşii, plus comuniştii? Războiul, atunci se terminase, ruşii nu aveau niciun argument militar să ocupe România pe faţă.
Nu, dar aveau argumente politice: aveau nevoie să se asigure de linişte în spatele ocupaţiei militare a Germaniei şi Ungariei. Sunt absolut convins că erau gata să treacă la ocupaţia militară a României. Dacă ne-am fi împotrivit pe faţă, am fi aprins butoiul cu pulbere. Dată fiind violenţa lor caracteristică, ruşii ar fi împuşcat fără ezitare mii de oameni. Noi am încercat să salvăm ceea ce se mai putea salva.
Dacă ruşii ar fi trecut la represalii, Occidentul ar fi trebuit totuşi să intervină.
După cum am văzut mai târziu, nu cred că ar fi intervenit. Am avut atunci discuţii cu reprezentanţii lor în Bucureşti şi am înţeles că toate rapoartele lor despre amestecul ruşilor în treburile interne ale României erau fie ignorate, fie refuzate, la Londra şi Washington. Politica oficială a Angliei şi a Americii era atunci o indiferenţă totală. Acum ştim că se înţeleseseră cu Stalin să-i lase mână liberă în România. 10% influenţă în România nu însemna pentru ei nimic în practică. Toate celelalte ţări din Europa de Est au nimerit de-altfel în aceeaşi situaţie. Trebuie să mai adaug însă ceva important. După 23 august, ofensiva ruşilor contra germanilor s-a oprit imediat. Presupun că ei au vrut să obţină la noi acelaşi rezultat ca în Varşovia, unde au oprit ofensiva, lăsându-i pe nemţi să-i nimicească pe polonezi, după care şi-au reluat şi ei ofensiva. La noi s-a întâmplat din fericire altfel, noi am reuşit să-i scoatem din luptă pe nemţi.
Este totuşi uimitor că peste tot s-a trecut la rezistenţă pe scară mare contra germanilor în timp ce contra ruşilor a domnit parcă o paralizie generală.
A fost totuşi rezistenţă, dar mai mult nu s-a putut.
Aţi fost foarte admirat pentru întoarcerea dumneavoastră din Anglia în noiembrie 1947, deşi trebuie să fi ştiut atunci că jocul se sfârşise.
Da, dar locul meu era în România, nu în străinătate. În Anglia nu mi s-a oferit nicio formă de sprijin. Regele George al VI-lea a avut o discuţie cu mine şi cu mama, o întrevedere în palatul Buckingham, dar după două ore ne-a spus că Anglia nu era în stare să întreprindă nimic.
Dacă nu aţi fi fost obligat să renunţaţi la tron aţi mai fi rămas în România?
Desigur. Abdicarea mi-a fost impusă prin arestarea gărzii Palatului şi înlocuirea ei cu o unitate militară comunistă, plasarea de arme într-un al doilea cerc în jurul Palatului şi tăierea legăturilor telefonice. În timpul discuţiei, Groza şi-a arătat pistolul din buzunar mamei şi i-a spus în germană: „Ţin asta în buzunar ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu!“. Totuşi, nu ameninţările lui Gheorghiu-Dej şi Groza m-au făcut să renunţ la tron, ci şantajul că ei altfel ar fi dezlănţuit o baie de sânge în toată ţara.
În 1948 aţi declarat la Londra că fuseseţi obligat să abdicaţi şi că de-aceea aceasta nu avea nicio valoare de drept.
Londra a fost primul loc în care am putut să dau această declaraţie, în Elveţia şi Franţa acest lucru nu fusese posibil. Am repetat declaraţia în New York. În orice ţară civilizată există principiul că un act săvârşit sub presiune fizică nu este considerat valid.
Declaraţia de la Londra are totuşi consecinţe juridice.
Pentru mine în orice caz. Din păcate mulţi iau în considerare situaţia de fapt, nu cea de drept. De-aceea, trăiesc o viaţă dublă: una faţă de România şi de români, şi alta faţă de restul lumii. În fapt, trebuie să navighez între cele două poziţii, ceea ce este foarte greu. Poate că mulţi cred că restaurarea monarhiei în România ar fi foarte dificilă. Asta înseamnă că ei nu cunosc istoria noastră. Noi am avut întotdeauna domnitori şi, de aproape 100 de ani, regi. Unii au fost mai buni, alţii mai puţin, dar ei s-au consacrat mereu bunului public.
Cum vă consideraţi acum dumneavoastră înşivă?
Şeful legal al Statului.
Aceasta înseamnă şi că descendenţii dumneavoastră rămân moştenitori ai tronului?
Desigur.
Totuşi principiul succesiunii la tron conţine, dacă nu mă înşel, prevederea că urmaşi pot fi numai pe linie masculină.
Acest principiu există într-adevăr în Constituţia din 1923. Totuşi lucrurile se mai schimbă şi am înţeles cu ani în urmă că fiica mea cea mai mare, Margareta, ar putea fi acceptată în România ca moştenitoare a tronului. Totuşi, nicio discuţie despre constituţie nu poate avea loc atât timp cât nu avem un parlament adevărat.
Ce aţi făcut după vizita dumneavoastră în Anglia şi America din 1948?
Am fost mereu pe drum între Florenţa, unde avea mama o casă, şi Danemarca, unde locuia soacra mea. În 1950, am mers în Anglia unde am rămas trei ani şi jumatate. Am cunoscut acolo un antreprenor american care se ocupa de aviaţie. Când a auzit că eram pilot din 1943 m-a invitat să vin să lucrez cu el în Elveţia. Aşa am ajuns aici. Am lucrat la testarea aparatului radar şi a pilotului automat în avioane pentru foarte mulţi clienţi până în 1957 când firma a fost închisă şi ne-am trezit... în stradă.
Şi după aceea?
Am deschis, împreună cu alţii de la firma americană, o firmă pentru aparate electronice. După câţiva ani nu am mai putut rezista concurenţei multinaţionalelor şi a trebuit să închidem firma. Mai târziu am lucrat ca broker pentru o companie greco-americană. S-au spus în România tot felul de poveşti despre avuţiile pe care le-aş fi luat din România la plecare. Tot ce am luat a fost cu acordul guvernului care avea reprezentanţi în toate camerele palatului. Nu puteai lua nicio scrumieră de undeva fără ca acela să fi făcut control!
După atâţia ani în care aţi fost Rege, aţi trăit apoi ca un cetăţean obişnuit.
Nu exista alternativă. Nu ne-am oprit însă acţiunile politice. Am înfiinţat, împreună cu alţii, Comitetul Naţional Român, dar acesta a trebuit să-şi înceteze activităţile după câţiva ani din lipsă de fonduri. Diferite persoane m-au întrebat însă acum de ce revin pe neaşteptate cu noi declaraţii politice. Răspunsul meu este că timp de 40 de ani nu m-am oprit niciodată din a vorbi despre situaţia din România. Refuz doar pe ziariştii care îmi pun întrebări despre viaţa mea particulară. Aceasta nu are importanţă. Încă din 1951-1952 am depus mărturie în faţa unei comisii a Congresului Statelor- Unite. Am discutat tot timpul cu oameni politici şi cu guverne dar acestora nu li s-a făcut publicitatea cuvenită. Presa, din păcate, a avut puţin interes pentru România. La modă era atunci „coexistenţa“ .
Aţi remarcat interes în Occident pentru România?
Prea puţin. Lumea liberă, cum se spune, este avocatul libertăţii în lumea întreagă, dar interesul ei pentru Europa de Est este redus aproape exclusiv la Ungaria şi Polonia, şi aproape deloc pentru România. Este ceva ce eu nu prea înţeleg.
Până spre 1980 Occidentul îl admira mult pe Ceauşescu.
Într-un anume sens el a reuşit să ducă de nas Occidentul. Se vede că „Ministerul pentru falsificarea istoriei“ (n.a. –probabil, Securitatea) lucra foarte eficient. Noi am indicat acest lucru încă de mult timp. Din păcate, mediile occidentale purtau ochelari de cal când era vorba de România.
Situaţia s-a schimbat însă între timp mai ales datorită disidenţilor români.
Protestele lor nu pot singure să ducă la eliberarea României. Cu cât atrag ei însă atenţia asupra situaţiei reale din ţară, cu atât mai bine. Este totuşi greu de spus ce ar trebui să facă Occidentul mai exact. Am propus la un moment dat un boicot economic. De ce merg oamenii în România să facă afaceri în timp ce cei de acolo suferă atât? În acest fel, alimentele de care este mare nevoie în România sunt exportate în străinătate.
Credeţi că un asemenea boicot este realizabil?
El nu a reuşit până acum nici în cazul Africii de Sud, nici al Poloniei. Este greu de spus cum ar trebui să funcţioneze un boicot, sper că-i vom găsi cheia undeva.
Aţi putea-o găsi în Uniunea Europeană sau în Consiliul Europei?
Este o posibilitate. Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu.
Lucrurile se schimbă repede în Europa de Est, dar nu în România. Cum credeţi că se vor petrece evenimentele?
Este greu de spus. Ceauşescu pare insensibil la presiuni din afară, iar în interiorul ţării Securitatea este atotputernică. Schimbări în interiorul partidului sunt greu de prezis. Cei şase foşti lideri comunişti care au scris scrisoarea de protest sunt ei înşişi responsabili pentru situaţia din ţară. Este bine că au spus ceva, dar nu trebui să uităm trecutul lor. Răscoale precum cea din Braşov din 1987 au şanse de reuşită doar dacă sunt generale. Nu putem nici să le cerem oamenilor de acolo jertfe de sine pe scară mare ori să-şi verse sângele poate fără rost.
Să presupunem că se schimbă totuşi ceva în situaţia politică actuală din România. Ce credeţi ar trebui să urmeze după aceea?
În primul rând, ar trebui să reintre în funcţiune Constituţia din 1923. Firul rupt atât de brutal trebuie reînnodat. Oamenii trebuie apoi să-şi regăsească demnitatea şi încrederea în sine. La fel, economia. Sunt atât de multe probleme încât este greu să spui cu ce trebuie să începi. Formarea unui guvern va fi şi ea dificilă. Există fără îndoială oameni de caracter, dar unde-i găseşti? Clasa politică este distrusă şi se cade să fie refăcută, totul trebuie reconstruit cu multă grijă. Sunt probleme la care mă gândesc fără întrerupere.
Vă consideraţi Rege al României şi mulţi români aşa vă văd. V-aţi întoarce în România dacă aţi fi chemat?
Desigur, dar trebuie văzut care ar fi atunci situaţia. Spun de mult timp că plec de la premisa că mă reîntorc în ţară şi că acolo trebuie să ne suflecăm mânecile cu toţii şi să punem ţara din nou pe picioare. După aceea putem întreba oamenii printr-un referendum dacă doresc monarhie sau nu. Nu mi se pare potrivit să începem cu o asemenea întrebare. Ce să răspundă oamenii acum?
În prezent, Regele Mihai locuiește într-un sătuc de munte din Elveția - Aubonne.