În 1990, când Regele Mihai a decis să revină în România, după aproape o jumătate de secol de exil forțat, regimul Iliescu s-a opus cu brutalitate, dovadă însăși mărturia cutremurătoare a Regelui, pe care o redăm mai jos
Momentul decembrie 1990 povestit de Regele Mihai:
„Nu-i o amintire plăcută, dar românii trebuie să cunoască adevărul. Inițial am vrut să vin în 1990 de Paște. Am luat legătura cu domnul Paleologu- era ambasador la Paris - rugându-l să transmită guvernului această hotărâre a mea. Am fost vizitat de ambasadorul României la Berna pentru a pune la punct problemele de viză și pașaport. Totul părea pregătit și, când urma să mă urc într-un zbor regulat spre București, autoritățile române mi-au anulat viza. Am lăsat să mai treacă un timp. De Crăciun am făcut altă tentativă. Doream să mă reculeg la mormintele bunicilor mei de la Curtea de Argeș și să merg la Catedrala din Timișoara. Principesa Margareta se afla în decembrie la București. I-am cerut să-l informeze pe Petre Roman în legătură cu venirea mea. Principesa a obținut destul de greu o audiență la primul ministru care i-a spus că nu era momentul potrivit. «Porțile României sunt închise pentru Rege?», a întrebat Principesa Margareta.” «Nu, bineînțeles că nu», a răspuns Petre Roman. Fiica mea mi-a telefonat și mi-a relatat convorbirea. I-am spus imediat că sosesc. Între timp renunțasem să merg la Timișoara, doream doar douăzeci și patru de ore, la Curtea de Argeș. Margareta i-a adresat lui Petre Roman o scrisoare prin care îl informa despre decizia mea. Am închiriat un avion particular la Geneva pe numele unui fotoreporter care ne însoțea. Eram șase la bord: Regina Ana, prințesa Sofia, secretarul meu român, un membru al gărzii personale, englez, fotoreporterul și cu mine. La aeroportul Otopeni se știa doar că vine un avion din Elveția, nu că eu eram în el. Am aterizat, un microbuz a venit și ne-a luat și … s-a aflat. Am fost primiți de șeful aeroportului, cordial – cred că împărtășea cauza noastră – ne-a oferit salonul de onoare și ne-a spus că nu ne vor controla bagajele. Ne-a ștampilat pașapoartele, totul era cât se poate de normal. Era puțină lume în aeroport din cauza unei greve. Doi soldați de gardă mi-au adresat salutul militar, iar vreo treizeci de lucrători din aeroport au aplaudat venind în jurul meu. Le-am urat Crăciun fericit și-am ieșit către cele patru automobile închiriate. Când să plecăm, am fost opriți de un bărbat venit în fugă din aeroport, care ne-a cerut pașapoartele pentru o ultimă formalitate. I le-am dat bineînțeles, au rămas la Otopeni două persoane pentru a le recupera și am plecat spre București, la doamna Mezincescu. Acolo se aflau mulți ziariști străini și o echipă de la TF1. Cum am ajuns, un telefon ne anunța că formalitățile cu pașapoartele vor dura mai mult și mi se recomanda să-mi continui drumul. Am plecat spre Curtea de Argeș. După o oră, la intrarea în Pitești, ceva ce semăna cu un accident, ne-a oprit. Un stâlp de telegraf bara șoseaua. Erau vreo trei mașini de poliție și cam douăzeci de automobile civile. Imediat ce am oprit am fost înconjurați de polițiști cu pistoale mitralieră în mâini. Echipa de filmare de la TF1 care ne urma a pus un proiector pe acel loc și a început să filmeze. Asta a făcut ca armele să dispară imediat. Dacă nu erau cei de la canalul 1 al televiziunii franceze nu știu ce-ar fi ieșit! Un colonel de poliție ne-a ordonat pur și simplu cu brutalitate să ne întoarcem la Otopeni și ne-a acuzat că am trecut frontiera fraudulos. Mai mult de două ore am discutat fără nici un rezultat. La unsprezece seara ne-am întors în cele din urmă, escortați de foarte multe mașini ale poliției, cu girofarurile în funcțiune. Echipa de ziariști care ne urma se înmulțise considerabil. La un moment dat, în loc s-o ia spre aeroport, polițiștii ne îndreptau pe un drum în plin camp. Mi-am dat seama și i-am cerut șoferului să întoarcă. Zece mașini apărute din întuneric ne-au blocat. Fiica mea și secretarul meu s-au angajat în alte discuții care au durat până la patru dimineața. Un general de securitate a venit în civil de la București să stea de vorbă cu «domnul Mihai». Am acceptat, dar la aeroport, nu în mijlocul câmpului. Generalul a dispărut imediat. Pe urmă a venit un general de aviație care ne-a permis - primise și el un ordin - să pornim spre aeroport. Ajunși la Otopeni n-am avut voie să coborâm din mașină. Ni s-a spus că un avion militar românesc ne va duce în Elveția. Am protestat susținând că același avion cu care venisem să ne înapoieze. Generalul pretindea că echipajul elvețian era «beat mort». Bineînțeles că n-am crezut, iar ulterior am aflat că piloții fuseseră sechestrați în aeroport, ca nu cumva să aterizăm în alt oraș din România. Fiicei mele Margareta nu i s-a permis să vină să mă îmbrățișeze la aeroport. La un moment dat un colonel venea în fugă cu pașapoartele noastre în mână. Înainte de a ni le înapoia, ofițerul care îl deschisese pe al meu, i-a spus polițistului: «Priviți! Este ștampilat bine. Totul a fost în ordine». Încercuiți de polițiști, am fost conduși pe pistă și am văzut un avion românesc de construcție sovietică. «Dacă nu vă grăbițí avem și alte mijloace de a vă urca în avion», a spus unul dintre polițiști. Am decolat la șase fără un sfert dimineața, după douăsprezece ore de la plecarea din Geneva… Asta a fost…”.
Mărturia a fost consemnată de Marilena Rotaru, jurnalist la Televiziunea Română.