Dacă tot sîntem într-un moment în care semizeii dreptății regăsite dănțuie în uralele poporului pe străzile cetății, dacă tot zicem că vrem să se facă dreptate, eventual „pînă la capăt”, dacă tot știm bine ce e drept și ce nu, îndrăznesc să propun să exersăm această pornire nu doar în privința oamenilor, faptelor și ideilor lor, ci și în privința cuvintelor. Să facem dreptate unor cuvinte al căror înțeles a fost distorsionat în timp! Reabilitarea cuvintelor mi se pare cel puțin la fel de importantă ca reabilitarea locuințelor noastre.
Deteriorate de timpuri, neîngrijite de cei care leau folosit pentru că, de fapt, nu erau ale lor, ci le erau date temporar spre folosință, și cuvintele și locuințele României necesită grabnică reconsolidare și restaurare. Pericolul ca locuințele să se prăbușească peste cei ce le locuiesc ori să nu ne mai poată oferi confortul minim al habitației este la fel de rău, din perspectivă umană, cu pericolul de a folosi cuvintele anapoda, de a ne otrăvi sufletele și de a ne împotmoli mințile cu toxinele relei vorbiri. Și cuvintele se pot prăvăli asupra minții oamenilor, cu efectele catastrofale ale unei avalanșe de stînci năpustite asupra țestelor lor. Cel mai adesea, otrăvim cuvîntul injectîndu- i patimile ignoranței. Acum ceva vreme, am încercat în acest colț de pagină o reabilitare a cuvîntului „manierism”. Astăzi, încerc o pledoarie timidă pentru reabilitarea cuvîntului „dogmă”.
În limba vorbită acum pe străzile, la televizoarele și în ziarele României, cuvîntul are conotații rele. Luat repede, un român cît de cît citit va spune despre „dogmă” trei lucruri: că provine din limbajul teologiei, unde desemnează un set de învățături imuabile, incontestabile și fundamentale care dau substanța unei credințe religioase, că indică o paralizie impusă gîndirii critice și acceptată cu spușenie (condamnabilă în lumea de azi) de către unii oameni slabi, aducînd o limitare drastică a libertății (păcat suprem pentru omul modern), și că a fi „dogmatic” este rău, în vreme ce „a nu fi dogmatic” este bine. Se vor găsi chiar și oameni, decenți altfel, care echivalează „a fi dogmatic” cu a fi un tîmpit încăpățînat și „a nu fi dogmatic” cu a fi inteligent. În elină, substantivul „dogma” (δόγμα) însemna deopotrivă opinie și ucaz, venind din verbul „dokeo” (δοκέω), care însemna a avea o opinie, a gîndi că..., a i se părea că.... Așadar, în privința verbului, sîntem în plină libertate a gîndirii, în relativism (atît de drag lumii de azi), în subiectivitate. Substantivul, însă, capătă și sensul de decret public, de regulă edictată de un superior. Evident, apropierea de verb sugerează că regula exprimă opinia superiorului cu privire la o anumită problemă și că, în virtutea puterii sale, acesta își transformă opinia (bună ori nu, n-are importanță) în regulă. Cînd Biserica a preluat termenul din filozofie și drept, i-a dat un sens cuprinzător, unind cumva sensurile substantivului și verbului originar din greacă. Dogma a ajuns să însemne, în Evul Mediu și de atunci încoace, o afirmație sau o opinie a unei autorități ecleziale cu privire la credință. Prima trăsătură a acestei opinii este că e indiscutabilă – cine se abate de la ea, iese din cadrul acceptat al credinței. Dar, această obligativitate nu o face să fie mai puțin opinie. Deși orice dogmă se declară imuabilă și este păzită ca atare, totuși dogmele se mai și schimbă. În timp îndelungat, cu eforturi, dar se schimbă. Ceea ce nu se schimbă, însă, este sursa principală a dogmei: cuvîntul lui Cristos, textele revelate, Biblia. Dogma este o aplicare de primă mînă a Bibliei. E mai mult decît un comentariu, pentru că e obligatorie, dar e mai puțin decît Biblia, pentru că nu la dogmă se închină credincioșii. Prin urmare, deși se prezintă ca neschimbătoare, dogma se modifică, se nuanțează, capătă la rîndu-i noi interpretări. Mai este de notat că cele mai importante dogme creștine s-au formulat ca răspunsuri la erezii. Ele au rezultat din dezbateri de idei, uneori chiar sîngeroase, însemnînd, de fapt, răspunsuri date de Biserică, prin vocile patriarhilor și episcopilor săi, provocărilor venite, cel mai adesea, chiar din interiorul Bisericii. Dogma, care se pretinde a fi indiscutabilă, este, deci, rodul unor discuții. Ce altceva sînt conciliile – sursa principală a dogmelor?
Ce vreau să spun, în cele cîteva rînduri fatalmente schematice, este că dogma, deși pare masivă și antipatică, are suplețe și este disponibilă speculației inteligenței. Doar că nu se lasă destructurată cu viteza Internetului. Privite din perspectiva Bisericii Creștine, dogmele au avut efecte mixte. Pe de o parte, au fost extrem de folositoare, pentru că au dat stabilitate și coerență pe termen lung credinței și practicii religioase, eliminînd derapajele eretice. În fond, ceea ce știm despre Iisus Cristos, știm din tradiție, pentru că nici unul dintre noi nu L-a întîlnit pe cînd era om. Or, dogma este tocmai vectorul de transport al acestei tradiții prin istoria care schimbă mereu lucrurile, optica și judecata. Dogma a fost un fel de „capsulă a timpului” prin care a ajuns pînă la noi și va merge încă și după noi, adevărul revelat. Pe de altă parte, dogmele au fost instrumentele mult folosite pentru pierderea unității Bisericii lui Cristos și pentru ridicarea zidurilor despărțitoare între creștini.
În fine, spațiul rubricii se apropie de sfîrșit așa că voi sugera doar două lecturi românești pentru cei care, deși sînt iritați de Biserică, au totuși disponibilitatea de reevalua cuvîntul „dogmă” și de a-i regăsi bogăția intelectuală imensă. Prima lectură, un pic mai lungă, dar limpede ca izvorul de munte, este întîiul volum din „Trilogia cunoașterii” de Lucian Blaga, intitulat „Eonul dogmatic”, publicat prima dată în 1931. Chiar la începutul cărții, după ce explică rapid ce-i cu eonul, Lucian Blaga dezvoltă o teorie a dogmei, explicînd ce este și de ce este extrem de utilă (nu v-ați fi așteptat!) cunoașterii. Teza lui Blaga, autor cu o spiritualitate extrem de complexă și foarte personală care, vă reamintesc, l-a contrariat pe un Dumitru Stăniloaie în interbelic, este că de cîte ori cunoașterea a ajuns în impas, s-a impus o dogmă, adică „o formulă care, în dezacord cu înțelegerea, postulează o transcerede a logicei.”, anume pentru depășirea impasului. Dogma nu este, așadar, un eșec al cunoașterii, o încarcerare a inteligenței în obscuritate absurdă, ci este chiar evitarea unui asemenea eșec, un pod întins peste o crevasă ce părea insurmontabilă. Dogma este o relansare a gîndirii prin consolidarea ei cu credință. Dogma este o formă de încredere în inteligența omenească.
A doua lectură este ceva mai scurtă, dar mult mai dificilă: poezia „Oul Dogmatic” de Ion Barbu, scrisă în 1925. Intuiția poetică a lui Barbu, transcrisă în limbajul său încifrat, enigmatic, la infinit meșteșugit, oferă o înțelege în alt plan a dogmei. Aici, dogma se revelează ca un fel de mister ce ține de ordinea profundă a lumii, de mersul ei irepresibil înainte. Ea nu mai este o intuiție pe drumul cunoașterii ranforsată cu fier-betonul credinței, ci imuabilul absolut ascuns în orice lucru, esența generatoare de tot și de orice. Dogma ca ou anticipează, în poezie, pe Nichita Stănescu și confirmă căutările inspirate ale lui Brâncuși, în aceeași direcție. Marile minți se întîlnesc, venind pe căi diferite.
Dacă am reușit, cît de cît, să zdruncin prejudecata pe care o aveați despre dogmă și să vă stîrnesc curiozitatea de a începe fiecare, singur, descifrarea lipsită de prejudecăți a acestui cuvînt frumos și impunător, sînt fericit! Dogmatic, firește.