Nu aş merge atât de departe încât să spun, aşa cum se grăbesc unii, că referendumul din autonomia găgăuză este începutul sfârşitului pentru Republica Moldova. Doar dacă prin această formulă s-ar înţelege că este o excelentă oportunitate pentru a începe sfârşitul perioadei de dispreţ faţă de lege cultivată în toţi anii de după independenţă.
Cu alte cuvinte, sfârşitul acelei Moldove în care actele normative sunt ca în bancul acela vechi: o barieră peste care sar fără probleme "leii", pe sub care se strecoară şmechereşte "căţeii", dar în faţa căreia se opresc nedumeriţi doar "boii". Paradoxal, dar această demonstraţie de lipsă de autoritate, ar putea deveni momentul zero al mentalităţii europene a noii Moldove. Punctul din care toţi cei care au de gând să ocolească, prin diverse tertipuri, autoritatea statului să fie pedepsiţi exemplar, indiferent de statutul acestora în societatea autohtonă. Exemplul României, din acest punct de vedere, unde şapte miniştri (între ei şi un fost premier) şi 18 parlamentari stau acum la umbra zidurilor penitenciarului, după ce s-au crezut mai presus decât legea, este sugestiv. Revenind la plebiscitul găgăuzilor, merită subliniat că acesta evidenţiază şi alte slăbiciuni şi vulnerabilităţi ale Chişinăului. Faptul că populaţia acestei regiuni este atât de înverşunată împotriva autorităţilor centrale ale republicii încât dă curs îndemnului la şantaj lansate de nişte lideri de carton, despre care toată lumea ştie că sunt pe statele de plată ale celor care nu îşi doresc nu doar prosperitatea şi normalizarea Moldovei, dar nici măcar existenţa ei în altă formă de agregare geopolitică decât una care să permită modelarea ei în funcţie de dorinţele Moscovei. Faptul că, la 23 de ani de la independenţă puterea oficială a statului nu a găsit căi de comunicare directă cu populaţia şi foloseşte ca intermediari în dialog aceleaşi marionete ale intereselor meschine este doar un aspect. Cea mai elocventă demonstraţie de impotenţă politică a fost declaraţia potrivit căreia "găgăuzii nu pot vota într-o chestiune despre care nu au fost informaţi". Păi, cine trebuia să îi informeze? Cine are pârghiile legale pentru ca informaţia să ajungă până în ultimul cătun al ţării, cine trebuie să facă în aşa fel încât toţi cetăţenii acestui stat să ştie ce viitor îi aşteaptă, ce proiecte are elita politică în legătură cu ei? Nici în ceea ce priveşte dramatismul situaţiei nu sunt de acord cu majoritatea comentatorilor, care văd în această pseudo-consultare populară cu final previzibil o palmă pe obrazul R. Moldova. 65-70.000 de oameni dintr-un stat pot face ce vor într-un weekend, să meargă la un meci (ar încăpea lejer pe un stadion bunicel din Europa), să pescuiască, să danseze etc. În niciun caz însă suma asta de populaţie nu poate decide traiectul geopolitic al unui stat, doar dacă nu vorbim de Liechtenstein sau San Marino, ţări care pot susţine o conflagraţie a armatelor naţionale într-o sală de sport în caz de condiţii meteo nefavorabile. Plebiscitul cu pretenţii separatiste al unei regiuni formate din din cinci străzi, zece uliţe şi câteva răscruci, ar trebui să le dea de gândit celor care vor ca R. Moldova să fie văzută de potenţialii parteneri europeni ca un stat predictibil şi responsabil. Este tocmai lucrul pe care încearcă să îl împiedice animatorii acestor aşa-zise referendumuri, care ar putea degenera până la a ajunge să fie organizate şi la nivel de casa scărilor. Ei speră că imaginea unei Moldove atomizate, anormale, bolnave de secesionism şi populată cu indivizi uşor de manipulat şi isterici, să îi pună pe fugă pe cei care se încăpăţânează să europenizeze acest spaţiu. Soluţia pentru a contracara aceste manifestări anacronice şi a-i stopa pe sabotorii viitorului este una singură: Dictatura. Desigur, dictatura legii! Un sistem care să nu permită unor aventurieri politici care vor să eludeze puterea legitimă pe care ţi-o dă un mandat politic obţinut prin alegeri să inventeze "petarde" geopolitice menite să sperie o guvernare timidă şi cardiacă şi să dea palpitaţii câtorva milioane de oameni de bună credinţă.