Aceasta-i întrebarea! Aceasta poate fi unica și iremediabila întrebare la care cetățenii ar trebui chemați să răspundă. Să strige dacă mai cred într-un Stat, ce pare a se destrăma pe fiecare zi ce trece. Dacă mai vor să fie parte a unei națiuni ce este din ce în ce mai dezbinată și mai absentă din propria viață.
Pare că trăim reziduurile unui experiment nereușit inspirat din Republica lui Platon. Imaginându-și un stat ideal, în care ființa umană își pierde individualitatea, marele gânditor grec întrevedea soluția ideii fundamentale a statului în cea a justiției absolute. Acel stat, însă, dădea întâietate magistraților și războinicilor, clase sociale considerate superioare celorlalte. Astfel, magistratul va conduce statul, războinicul îl va apăra iar cei din celelalte clase sociale vor munci pentru a putea să îi întrețină pe primii.
În vremea noastră, dacă în dreptul războinicilor îi vom așeza pe luptătorii anticorupție, constituenții Statului Paralel, fie ei ofițeri ai serviciilor de informații și politicieni aserviți acestora, forumiști, ong-iști și alții asemenea, avem imaginea completă a ceea ce traversează societatea românească de mai bine de trei decenii.
Este de netăgăduit că magistrații sunt cei ce conduc în prezent Statul și îi diriguiesc destinele. Ei sunt cei care, de la înălțimea jilțurilor în care s-au cocoțat, împart nu doar dreptatea, de multe ori strâmbă și aceea, ci și dreptul la existență socială. Mai nou, așezați sfidător pe treptele pretoriilor dau lecții vulgului și deopotrivă aleșilor cetății nu doar despre cum trebuie privită tagma lor ci și ce avem ori nu avem voie să legiferăm în dreptul lor sau al nostru, al tuturor. Ei știu ce este bine pentru noi, căci aleșii noștri nu au habar, iar alegerile nu au niciun rost, fiind o formă fără fond. Ba chiar, de la înălțimea celui mai măreț dintre magistrați, ne învață că tragediile trăite în fața lor, destinele, familiile și viețile lovite de strâmbătatea judecăților sunt simple dramolete ori că abuzurile sunt povești până când ei, atotcunoscătorii, stabilesc dacă este sau nu așa.
Iar în acest răstimp noii războinici, intitulații luptători anticorupție, vestale și adulatori ai însăși Slujirii, se zvârcolesc în speranța deșartă că nu vor fi coborâți în popor. În fel și chip își creează propria societate civilă, își reconstruiesc câmpul tactic al justiției, fac și desfac alianțe politice și partide, inventează oameni politici și tot ce ține de propaganda urii împinsă până la extrem. Merg încă mai departe, își creează propria realitate, ce ne este impusă tuturor, o lume în care libertatea de exprimare este permisă numai atunci când se critică conducătorii legitim aleși. Conducători ce pare că nu vor mai exista, pentru că lașii și nevolnicii nu pot fi susținuți la nesfârșit.
Și nouă, celorlalți, oare ce ne mai rămâne? Nouă, ce nu suntem aleși să facem parte din tagma magistraților sau a luptătorilor anticorupție ce ne este hărăzit? Jumătate de secol de comunism pare a-și fi pus amprenta în mod iremediabil nu doar în privința relațiilor interumane, ci și asupra individului și a valorilor sale sociale. Raportarea la morală și adevăr, repere fundamentale ale conștiinței cetățeanului, urmare uniformizării sociale, lipsurilor, frigului și foametei omniprezente, a căpătat în acea perioadă de tristă amintire o aleatoritate ce pare a traversa nestingherită vremurile.
Ne-au mai rămas doar întrebări. Răspunsuri? Prea puține!
Iar peste toate, aceeași foame, o foame de dreptate. Dar, vorba poetului Vergiliu: foamea este sfetnic rău – malesuada fames. Însă foamea de putere, de medalii și de grandomanie este cel mai prost sfetnic