O fi Germania motorul economic al Europei, dar mecanicii care-l pun în mișcare nu o duc nici pe departe ca bancherii de pe Wall Street. Nu spune nimeni că germani nu trăiesc bine, comparativ cu românii, de pildă, dar în niciun caz nu primesc partea leului din rezultatele muncii lor.
Actuala prosperitate a Germaniei se bazează și pe schimbările majore care au avut loc în anii 2000 pe piața muncii. Planul în patru pași numit Hartz (I, II, II, IV), după numele lui Peter Hartz, a fost pus în aplicare, culmea, de cancelarul social-democrat Gerhard Schroder. E drept, măsurile au micșorat numărul celor care nu munceau, chiar dacă șomerii de lungă durată au primit mai ales contracte de muncă pe perioadă determinată sau slujbe cu jumătate de normă. Concomitent, ajutoarele sociale au fost scăzute spre limita inferioară a vechilor reglementări. Astfel a luat naștere generația numită Hartz IV- tineri obișnuiți să trăiască într-o permanentă insecuritate financiară. De cealaltă parte, Planul Hartz a adus prosperitate companiilor, spre încântarea proprietarilor de acțiuni. Cât privește viața politică, Gerhard Schroder s-a retras până la urmă în funcția plătită regește de bancher de investiții al Băncii Rotschild (o poziție pe care și actualul preșeedinte francez Emmanuel Macron a ocupat-o la un moment dat), iar funcția de cancelar a fost ocupată de Angela Merkel. Nici în perioada care a urmat, social-democrații n-au mai reușit să redevină însă vocea muncitorilor germani și, ca urmare, au pierdut în continuare voturi. Dacă în 1998 aveau 40 la sută din voturi, în 2017 au coborât la 20 la sută. Nici acest semnal dat de alegători, care fugeau spre naționaliștii din AfD sau spre extrema stângă Der Linke, nu a fost înțeles. E drept, în primă instanță, Martin Schultz a vorbit despre intrarea în opoziție și regăsirea vocației de partid al păturilor sărace. A intrat însă rapid în discuții cu Angela Merkel pentru o mare coaliție care să stopeze AfD. Dar vina nu-i aparține numai lui Schultz, La începutul lui martie, 460 000 de membri ai SPD au votat cu largă majoritate să intre la guvernare, chiar dacă analiștii avertizau că partidul își pierde individualitatea. Fructele guvernării au fost însă prea ispititoare pentru activiștii politici obișnuiți ca partidul să le dea joburi bine plătite în administrație, dar și multe alte oportunități. Dar în prăbușirea stângii germane e vorba și de un conflict între generații. „Bogăția tinde să se concentreze în mâna generațiilor vârstnice, mai ales în țările în care boom-ul imobiliar i-a așezat pe cei de cinzeci, șaizeci sau șaptezeci de ani pe niște saltele pline de bani, la care se adaugă pensiile generoase. (,,,) Suficiența liderilor SPD este mulțumirea de sine a unei întregi generații, iar revolta care mocnește la bază este revolta tinerilor împotriva bătrânilor”, spune Cris Bickerton, lector de Politică Europeană Modernă la Universitatea din Cambridge. Cu alte cuvinte, stânga devenită establishment nu mai e deloc interesată de redistribuirea bogăției către clasele sărace. Ca urmare, dezmoșteniții societății nu au de ales și migrează spre cei care le iau doleanțele în seamă, unii spre populiștii și naționaliștii din AfD, alții spre grupusculele de extremă stângă care nu au fost contaminate încă de banii globaliștilor.