E vară și intensitatea confruntărilor politice scade. După părerea mea, e semnul clar că nu sînt foarte serioase. Un ”război”, cum ni se tot spune că se întîmplă, nu ia vacanță. Așadar, vacanță fiind, ne așezăm relaxați la umbră și ne amintim...
Pe vremea lui Băsescu, ”războiul” politic adusese pe mulți la exasperare. Era, de fapt, un scandal fără oprire în care părțile se mitraliau cu vorbe grele. Miamintesc bine că i se reproșa fostului președinte că e scandalagiu, conflictual, provocator. Cel puțin în ultimii doi-trei ani ai celui de-al doilea mandat Băsescu, țara se grupase în două tranșee politice și starea de tensiune politică se putea simți la tot pasul. Ponta și Antonescu vorbeau despre ”războiul politic” adus pe capul României de Traian Băsescu și, dacă îmi amintesc bine, îl asemuiau pe președinte cu domnitorii medievali al căror nume a rămas legat de cîte un nor de lăcuste ori de cîte o epidemie de ciumă, cu Hitler sau cu Ceaușescu, în fine, la război ca la război, îi ziceau cum le venea la gură.
Astăzi, personajele piesei de-atunci s-au evaporat: Băsescu, Antonescu și Ponta au plecat din prim-plan. Locul lor a fost luat de Iohannis, Dragnea și Tăriceanu. Ei joacă, însă, aceeași piesă. Și acum, ca și atunci, e ”război” pe viață și pe moarte. Un ”război”, mă-nțelegi, de la care atîrnă viitorul țării – acum ori niciodată... Evident, în toate piesele cu ”război”, e vorba despre pace. Toți cei care fac ”războiul” vor să aducă pacea, dar inamicul nu le dă de ales: deși vor pacea, fac ”războiul”...
De cîte ori îi aud vorbind despre pace pe acești politicieni mă duce imediat gîndul la o piesă de teatru a lui Aristofan care se cheamă chiar așa, ”Pacea”. Jucată pentru prima dată cu puține zile înainte de semnarea Păcii de la Nicias, care a pus capăt primului act al Războiului Peloponezian, în 421 î.d.Hr., piesa este o comedie clasică, cu accente groase și limbaj slobod, prea slobod chiar, scrisă cu o imaginație excepțională și cu un talent briant, ascuțit, viu, așa cum sînt, de fapt, toate comediile lui Aristofan. Geniul său este, însă, nu doar strălucitor, ci și profund - toate comediile sale subîntind un sens existențial adînc și fac din rîs o antecameră a meditației. Fără să-l amărască și fără să-l stigmatizeze pentru superficialitate.
În ”Pacea”, Trygeos, un atenian simplu, s-a săturat de nesfîrșitul război pe care-l poartă cetatea sa cu Sparta și a decis să meargă pe Olimp, să-i ceară socoteală lui Zeus: ”Ce ai de gînd cu poporul grec? Nu vezi că rupi inima tuturor cetăților grecești cu acest război? Nu vezi că ne termini pe toți? Ce vrei să faci cu toate aceste nenorociri?”. Unul dintre sclavii lui îi lansează o ipoteză descurajantă: ”Și dacă nu-ți spune ce are de gînd?”, dar Trygeos nu se lasă: ”Atunci am să-l dau în judecată pentru că a trădat poporul grec.”
Astfel decis, Trygeos încalecă pe un coleoper gigantic pe care îl adusese de lîngă muntele Etna și pe care îl îndopase cu munți de fecale ca să-l facă să crească cît mai mult anume pentru a putea zbura pînă în Olimp. Coleopterul îl duce în sălașul zeilor, doar că acolo, surpriză!, zeii nu sînt acasă. Sătui de oameni, care nu-i ascultă și apoi îi agasează cu o mulțime de rugăciuni tîmpite, zeii au abandondat Olimpul. În urmă, a rămas doar Hermes, care mai are cîte ceva de rezolvat înainte să o întindă și el. Trygeos îl întîlnește pe Hermes, care îi explică de ce Olimpul e gol.
Mai mult, îi spune că în locurile unde înainte viețuiau zeii acum s-a instalat Războiul, un fel de zeu crunt, decis să transforme Grecia într-un carnagiu, și să-i piseze pe toți grecii într-un mojar pe care îl are, de altfel, gata pregătit. Războiul o ține închisă într-un fel închisoare subterană, în întuneric, pe zeița Păcii. După unele peripeții, Trygeos cheamă la el pe greci, formează împreună o mare masă de oameni cu care asediază închisoarea unde era Pacea, profitînd de lipsa Războiului care plecase să caute un pistil mai trainic pentru a pisa și distruge pe greci în mojar. Interesant, în acest asediu descoperim că, deși toți grecii fac același lucru, adică încearcă să elibereze Pacea, unii reușesc să-i încurce pe alții și e greu să-ți dai seama care dintre ei, de fapt, acționează logic și eficient pentru Pace și care, agitîndu-se în numele ei, încurcă locul.
În fine, Pacea este eliberată împreună cu cele două prietene ale ei, Festivitatea și Recolta. Trygeos revine în Atena împreună cu Recolta, care-i va deveni soție, și cu Festivitatea, care va contribui la organizarea ritualurilor pentru întîmpinarea Păcii. Apar și niște negustori cam plouați, pentru că venirea Păcii i-a sărăcit (e vorba despre profitorii de război, existenți oricînd și oriunde), dar, în general, toată lumea se bucură. Pe scurt, aceasta este piesa lui Aristofan.
Mă veți întreba ce legătură are această comedie cu România de azi. De unde pînă unde mă duce gîndul la această piesă de Aristofan văzînd piesa pe care o joacă astăzi Iohannis, Dragnea și Tăriceanu.
Ei bine, sînt cîteva detalii care îmi par identice. Mai întîi, rolul extrem de important al, scuzați, rahatului atît în această piesă cît și în România de azi. În piesa lui Aristofan, materia aceasta este amintită în legătură cu discursurile politicienilor - ”rahat ne servesc tot timpul”, zice la un moment dat un personaj referindu-se la hrana uriașei gîngănii care va zbura spre Olimp, dar și la ceea ce politicienii livrează cetățenilor atenieni. Apoi, faptul că zeii au părăsit Olimpul. Ideea poate părea de o uluitoare modernitate doar pentru cei care uită imensa tradiție culturală a gnosticismului. Ideea că Creatorul a abandonat Creația văzîndo cum a eșuat împotriva voinței sale s-a dovedit a fi de o colosală fecunditate în istoria omenirii, producînd masiv, pe parcursul multor secole, filozofie, teologie, literatură, artă și chiar știință. Războiul este consecința naturală a faptului că zeii au abandonat lumea. Nu în ultimul rînd, mi se pare de notat că, în efortul colectiv spre Pace, apar mulți entuziaști care mai mult încurcă, dar și că, de pe urma păcii, mulți au de pierdut.
O să vedem ce ne aduce toamna. Eu cred că noi episoade din această lungă, neputincioasă și zgomotoasă zbatere românească numită, fanfaronic, ”război” de caraghioșii care-i sînt protagoniști. Farsa continuă. Poate că, la un moment dat, va deveni o comedie ceva mai consistentă...