Născut în 1896, Dumitru Done Tăutu era în 1916, când bulgarii ne-au declarat războiul, pe 1 septembrie, elev plutonier major în Regimentul 5 de călăraşi.
În vara anului 1917 avea să devină sublocotenent, în zona Mărăşeşti, sectorul Batalionului I/5 Huşi după ce făcuse şcoala de mitraliere. Pentru faptele sale din războiul întregirii neamului, avea să primească după război ordinul Coroana României cu grad de cavaler.
Amintirile sale din războiul întregirii neamului, pe care le redăm în continuare, se regăsesc în Arhiva Orală a Radioului public:
„1/14 septembrie 1916 (războiul întregirii neamului). În sectorul apărării Dunării sunt trimis în recunoaştere cu plutonul meu de călăreţi din Regimentul 5 Călăraşi pe malul Borcei. E ora 2 noaptea. Sunt în fruntea plutonului şi mă gândesc cum să-mi fac mai bine
datoria faţă de ţară. Tinereţea îşi spune cuvântul. Plutonul este foarte bine instruit, iar ialomiţenii sunt la înălţime, cu elanul lor patriotic şi intelectul călăreţilor schimbaşi mult mai dezvoltat decât al celor în termen. Deşi tot elanul nostru – ofiţeri şi trupă – era canalizat spre visul tuturor românilor pentru unirea Ardealului cu România şi deşi toate cântecele ostăşeşti începeau cu „Ardealul, Ardealul ne cheamă„, totuşi ne aflam pe malul Borcei pentru apărarea malului de sud al Dunării contra unui atac din partea bulgarilor.
Cu aceste gânduri pline de înţeles şi cu părere de rău că nu suntem pe frontul Ardealului, mergeam la pas pe malul apei în prima mea recunoaştere de noapte în timp de război pe un drum de care, unde sălciile plângătoare se auzeau la fiecare pas. La un moment dat, în plină beznă calul se opreşte. În urma mea se opreşte întregul pluton. Eram tânăr, făcusem multe exerciţii cu caii, dar nu ştiam că în plină noapte şi în beznă calul nu are nevoie să fie condus. Are vederea mult mai bună decât a omului, simte totul în jurul său şi călăreţul trebuie să-i lase frâul liber. În elanul meu şi contrariat de oprire, înfig cu putere pintenii în burta calului, care de durere se aruncă cu intenţia de a sări, se prăbuşeşte cu mine într-o groapă pătrată de trei metri înălţime. În cădere sunt aruncat de pe cal într-un colţ al gropii, iar calul dezechilibrat cade pe o parte a zidului. Imediat am predat comanda plutonului celui mai vechi sergent, comandant de grupă, pentru continuarea misiunii la punctul terminus indicat.
Am oprit cu mine pe cel mai destoinic soldat şi cu lopata individuală Lineman încep amenajarea unei scări pe peretele abrupt. După 40-50 de minute de lucru cu lopata şi cu ajutorul acestui soldat am reuşit să ies teafăr din groapă. La înapoierea plutonului din misiunea dusă la îndeplinire de către sergent am luat măsuri pentru scoaterea calului din groapă.
Am lăsat minimum de oameni cu cai la mână, iar cu tot plutonul şi cu toate lopeţile individuale am reuşit să tai în pereţii gropii o ieşire înclinată şi să scot teafăr calul din groapă. Bietul animal nu era vinovat decât de faptul că voise să scape de pedeapsa mea dureroasă. N-am ştiut niciodată cine făcuse aceea groapă şi la ce ar fi trebuit să servească. Să fi fost un început de post de comandă? Sau de post de armament?.. Ştiu numai că, pe timp de noapte, când te afli în marş călare şi nu vezi nimic înainte, trebuie să laşi frâul liber calului. Cu vederea şi instinctul său, te va scoate fără grijă din încurcătură. Mai ştiu că dacă în căderea mea nu aş fi avut norocul să fiu proiectat într-un colţ al gropii, calul cu toată greutatea corpului său ar fi căzut peste mine. Sau dacă în timpul când mă aflam în groapă aş fi fost descoperit de vreo patrulă bulgară trecută peste Borcea, nu aş mai fi putut spune astăzi aceste rânduri…”