Crimeea! Cîte nu ni s-au tras de-acolo în ultimele două secole? Şi bune şi rele! Vor vorbi, sînt sigur, mulţi despre coincidenţele istoriei. Eu vreau să readuc la suprafaţă una dintre cele mai interesante poveşti din istoria literaturii. O fac, convins fiind că cine nu se uită atent la literatura epocilor anterioare riscă să nu ştie că trenul de mare viteză care îl face zob într-un tunel întunecat se cheamă istorie, iar tunelul se cheamă destin. De ar fi ştiut, s-ar fi putut feri.
Războiul Crimeii a durat din 1853 pînă în 1856. În 1853, Rusia era condusă cu mînă de fier de ţarul Nicolae I, iar absolutismul atinsese culmi istorice: autocraţia fără limite a ţarului, cenzura dură, naţionalismul pravoslavnic radical şi poliţia secretă erau trăsăturile dominante ale lumii ruse. În 1856, Rusia era condusă de fiul lui Nicolae I, ţarul Alexandru al II-lea, Nicolae I murind cu un an înainte. Fără să fie un liberal, Alexandru al II-lea era, însă, mult mai flexibil şi mult mai înţelept decît tatăl său. A priceput că societatea rusă era la capătul puterilor şi a început reforme binevenite. De altfel, el este cel care a desfiinţat iobăgia – reformă de imens impact asupra societăţii ruse, asupra mentalităţii, dar şi asupra modului de producţie. Aşa cum se întîmplă întotdeauna în istoria Rusiei, orice mică relaxare de după un episod totalitar, (re)naşte imediat extremismul, nihilismul, anarhismul. O reacţie, aş zice, cu adevărat specifică sufletului slav. Aşadar, unul dintre efectele măsurilor reformiste ale lui Alexandru al II-lea a fost recrudescenţa grupărilor anarhiste (în fapt, radicali de stînga, o tipologie descrisă foarte bine foarte bine de Dostoievski în romanul său din 1872, "Demonii"). Diferenţa dintre cei doi ţari, tată şi fiu, este că primul, cel dur, obtuz şi încrîncenat, a murit în patul său, de bătrîneţe, după ce a condus Imperiul timp de 30 de ani. Al doilea, înţelept, raţional, educat şi reformator (desigur, prudent reformator – nu vă gîndiţi că era un revoluţionar dar, în limitele conservatorismului ţarist, l-am putea numi chiar progresist), a murit de mînă criminală în 1881, după 26 de ani de domnie stresantă, în care se mai înregistraseră cel puţin patru tentative de asasinat la adresa lui. Sigur că, din punctul de vedere al supuşilor, a fost mai bine să trăiască sub Alexandru al II-lea decît sub Nicolae I. Dar, din punctul de vedere al ţarului, a fost exact invers. De unde se înţelege că nu e adevărată teoria după care cînd poporul e fericit, fericit e şi conducătorul, iar cînd poporul e nefericit, nefericit e şi conducătorul. Sub aceşti doi ţari a început şi s-a încheiat tulburarea politico-militară (sîngeroasă de altfel, căci au murit peste un milion de oameni cu totul) cunoscută drept Războiul Crimeii. Istoria în regiunea noastră a fost, mereu, imprevizibilă, atipică, ilogică. Pe aici, prin părţile noastre, ceva ce începe într-un fel, se termină cu totul neaşteptat şi, ceea ce e cu adevărat misterios, uneori nu se termină niciodată. Nu întîmplător, încă din secolul al XVIII-lea, vesticii vorbeau despre "chestiunea estică" (adică despre complicaţiile politico-strategice ale zonei noastre) ca despre ceva insolvabil, ca despre un fel de mister dominat de spirit marţial. Războiul Crimeii a început în urma unei dispute legate de regimul religios al locurilor sfinte din Ierusalim, care era parte a Imperiului Otoman, deja socotit prin cancelarii "bolnavul Europei". Imperiul Ţarist proteja interesele ortodoxe, Franţa pe cele catolice cînd venea vorba despre administrarea Locurilor Sfinte. Aproape de chestiune se afla şi Anglia, nu neapărat din considerente religioase, ci pur pragmatice: vroia să-şi consolideze dominaţia în estul Mediteranei şi rolul de "jandarm global" pe care singură, dar cu oarece temei, şi-l asumase. Sultanul nu a putut "naviga" abil între presiunile celor trei puteri şi, într-o chestiune punctuală care ţinea de drepturile pelerinilor, a dat dreptate francezilor. Ţarul Nicolae s-a gîndit că e cazul să sancţioneze Imperiul Otoman cu o incursiune militară de pedepsire în zona controlată de aceştia. În 1853, trupele ruse au intrat în Principatele Române şi au ajuns la Dunăre. Imediat, otomanii au masat şi ei trupe de partea cealaltă a Dunării, dar această mişcare rusească a atras îngrijoare şi reacţie europeană: francezii au trimis flotă de război în Marea Neagră, iar austriecii (care iniţial se anunţaseră neutrii în chestiune), au masat trupe în Transilvania gata să intervină dacă ruşilor le-ar fi trecut prin cap să urce în amontele bătrînului fluviu. Aşadar, situaţiunea s-a complicat. După un şir de episioade de război desfăşurate în jurul Bucureştilor (Olteniţa, Caracal etc.) dar şi la Silistra şi prin sudul Dobrogei, ruşii s-au retras sub presiunea forţelor franceze, dar ţarul nu a acceptat condiţiile politice puse de europeni (printre altele, liberalizarea navigaţiei pe Dunăre şi renunţarea pentru totdeauna la rolul de protector al ortodocşilor pe teritoriul otoman). Militar retraşi, dar politiceşte neînvoiţi, ruşii au constituit pe mai departe beligeranţi pentru franco-britanici, aşa că aceştia au trecut la asediul Sevastopolului. Atunci, ca şi astăzi, Sevastopolul era baza navală principală a ruşilor în Marea Neagră. După un asediu de un an, Sevastopolul a căzut. Oraşul a fost practic distrus, iar populaţia s-a refugiat, în condiţii grele, spre nord. Stimulaţi de acest succes, franco-britanicii au continuat ofensiva înspre Marea Azov, ajungînd la doi paşi de Rostov-pe-Don, de unde au fost respinşi, în cele din urmă. Acest episod istoric, se zice, a forjat pentru totdeauna neîncrederea ruşilor în europeni. În calculele strategice la ruşilor, de la bun început, se mizase pe o anumită bunăvoinţă a monarhilor europeni urmare a rolului major pe care Rusia l-a avut în înăbuşirea şirului de revoluţii din 1848, dar şi mai înainte, în înfrîngerea demonicului Napoleon Bonaparte. În fond, Nicolae I avea sentimentul justificat că făcuse imense servicii Europei – acum, Europa nu doar că nu mulţumea Imperiului Ţarist, dar îl şi umilea. Pentru noi, deşi am stat cuminţei, istoria a jucat bine. Tratatul de pace de la Paris, care a încheiat războiul Crimeii, ne-a adus oportunitatea extraordinară de a uni Principatele în 1859 şi de a începe construcţia României moderne. Dar, mai important pentru rubrica noastră este un anume rol pe care acest război l-a jucat în istoria literaturii universale. Despre asta, vom povesti mîine. De același autor:
- Domnişoarelor, doamnelor şi domnilor: Diavolul!
- Revizitînd omul recent
- De mărţişor: cum iubea Eminescu
- Lacrimosa dies illa...
- Mamelucărimea mă va huidui, dar ştiu că am avut de ce rîde
- Ce ar putea învăţa Ucraina de la România
- Cine e poporul?