La vremea ei, lipsa de talent a fost veştejită prin destule replici hazoase.
De pildă, după ce-a supravieţuit unui spectacol de operă de la care eticheta nu i-a permis să plece, poetul Samuel Taylor Coleridge a notat cu obidă: „Lebedele cântă înainte de-a muri. N-ar fi rău dacă unii oameni ar muri înainte de-a cânta“. La rândul lui, ziaristul Simon Hoggart a şarjat ironic: „Blood, Sweat & Tears cântă o muzică ideală pentru eutanasierea din proprie iniţiativă“. Nici actorul Bob Hope nu s-a arătat mai clement cu o colegă hăituită de visul de-a deveni pianistă: „Când Phyllis Diller a început să cânte, Steinway însuşi a coborât din ceruri şi şi-a şters numele de pe pian“. În fine, scriitorul Auberon Waugh şi-a şfichiuit o cunoştinţă după cum urmează: „Domnul Robin Day îmi cere să confirm că ştie să cânte. Certific prin prezenta că zgomotul pe care-l face Domnia Sa e între cel al unui şobolan care se îneacă, al unui closet după ce s-a tras apa şi al unei hiene care-şi devorează placenta în Munţii Apalaşi, într-o noapte cu lună plină“.
Mă tem că aceste florete critice n-ar avea umbră de efect în faţa anumitor aspiranţi contemporani la statutul de vedetă muzicală. Mai ales când platforma lor televizuală are notorietatea Antenelor sau a Pro TV-ului.
Binecuvântate de producători, dar şi de amfitrionii emisiunilor TV, antitalentele dau fuga de la un post la altul, dornice să-şi lăţească impostura pe cât mai multe ecrane. Multe par nişte şantiere anatomice închise în pripă, unde o mână şugubeaţă a făcut exces de silicon şi colagen. Singura lor trăsătură pare uşurinţa cu care acceptă ridiculizarea. Am văzut trei asemenea personaje săptămâna trecută - Florina Mihăilă, alias Sexy Brăileanca, Marinela Niţu şi stegozaurul gelat Tarky- şi nici măcar n-am putut să mai râd. Glasuri de mâţe gripate, care şi-au prins cozile în storcătorul de rufe, coregrafie oscilând între invitaţia la rut şi bătuta pe loc, priviri goale de conţinut şi texte de nivel premental, din categoria „Sunt o fetiţă tunată, / şi bine dotată, / Te uiţi la mine, vrei? / Pusi, pusi, uei“. În lumea relativizărilor haotice, Mădălin Ionescu, Dan Capatos şi Cătălin Măruţă, gazdele acestor derapaje umane, pun semnul egalităţii între nimic şi ceva.