Unul dintre beteşugurile primejdioase ale tranziţiei este risipa de cuvinte.
Spaţiul public geme de oameni care vorbesc mult şi nu spun nimic. Unii sunt fascinaţi de propria inteligenţă, alţii nu suportă să nu se audă. Există şi categoria celor chemaţi să se pronunţe pe orice temă, de la motopompe la inflaţie, de la balenele ucigaşe la acupunctură şi de la politică la badminton. Pe aceşti pretutindenari ai arenei publice n-o să-i vedeţi niciodată declinând invitaţia de a-şi da cu părerea sau spunând „nu ştiu“. Vor cuvânta întotdeauna cu aplomb şi hotărâre, fără să-i intereseze ridicolul în care cad, convinşi că falsa lor omniscienţă e indispensabilă celor care-i ascultă.
Dezinvoltura fără conţinut nu e singura trăsătură pe care-o are acest sindicat al limbuţilor. I se adaugă dependenţa de anumite cuvinte sau expresii de care guralivii cu microfon nu se pot despărţi nici în ruptul capului. Primul loc pe listă aparţine, fără îndoială, cuvântului „practic“, rostit cu o arcuire studiată a sprâncenelor şi cu o gimnastică elegantă a buzelor. De foarte multe ori, „practic“ e folosit ca vocabulă de umplutură. Am auzit o tânără (di)speranţă a muzicii declarând că „Am, practic, nouăsprezece ani“ şi am simţit, evident, nevoia unei salutare clarificări: „Dar, teoretic, câţi ai?“. Zilele trecute, un domn spilcuit şi-a asigurat auditoriul că „Am venit, practic, la această emisiune pe jos“. Iar un comentator a informat onor publicul că, „Practic, meciul a început“. Există, desigur, şi alte proteze lexicale pe care flaşnetarii tranziţiei le folosesc fără pauză. Una dintre ele este cuvântul „incontestabil“, la care mulţi vorbitori recurg nu pentru sensul, ci pentru sonoritatea lui. Li se pare că discursul lor creşte valoric în urma unei asemenea împănări. O frază de genul „Cred că am incontestabil îndoieli“, auzită recent la un post de radio, nu trebuie să producă doar zâmbete, ci şi îngrijorări. Faptul că tot mai puţină lume are proprietatea termenilor înseamnă derută, apetenţă pentru relativizare şi coborârea ştachetei. N-avem voie să trecem peste îndelung exploatatul „deci“, cuvântul căruia de-o vreme încoace i s-au şters valenţele concluzive şi i s-au plantat în loc sâmburii premisei. „Deci transmitem din faţa Ateneului“ este doar una dintre neghiobiile prin care românii abuzează nepedepsit de propria limbă. Însă când întrebi pe cineva cum îl cheamă şi-ţi răspunde „Deci, Marcel“, eşti tentat să judeci lucrurile din alt unghi. Nu cumva exprimarea îngălată reflectă un fel de-a gândi şleampăt, pripit şi fără repere? Nu cumva ne e indiferent cum vorbim fiindcă ne e la fel de indiferent cum arătăm în ochii altora? Îmi vine greu să cred că un om poate să gândească limpede şi să vorbească prolix, după cum îmi vine greu să accept că va trebui să renunţ la folosirea anumitor cuvinte din cauză că au fost compromise de rostitori stângaci sau nechemaţi. Mai doriţi exemple de proteze care sprijină găunoşenii? Mai avem. Iată, bunăoară, expresia-tic „am înţeles“, folosită brambura în dialoguri de genul: „Ce faceţi?“ „Mă plimb prin parc.“ „Am înţeles.“ În apropierea ei creşte ameninţător formula „pe undeva“, un alt zgomot fără temei, cum se poate vedea din propoziţia „Această carte este pe undeva o surpriză“. Sora bună a lui „pe undeva“ este „dacă vreţi“ („Am avut o iniţiativă dacă vreţi curajoasă“), o concesie inutil-caraghioasă care îşi propune acelaşi lucru: să suplinească greva de idei prin exces de sunete. Ca să rezum: pe undeva stăm deci practic incontestabil rău, dacă vreţi.