Am avut o Flotă Militară considerabilă pentru numai cei 240 de kilometri de litoral și 1.000 de kilometri de Dunăre pe care îi avem. În nici 30 de ani am distrus-o. Visăm la submarine şi corvete, dar nu suntem în stare să ne asigurăm propria securitate aici, pe fl ancul estic al NATO. Pe 11 decembrie a avut loc o ședință a CSAT, în care urmau să se dicute și apecte referitoare la înzestrarea Marinei Militare. Ședința a fost supendată de președintele Iohannis și va fi reluată pe 19 decembrie. Realităţi înfricoşătoare!
Pe timpul comuniştilor Marina Militară avea o poziţie oarecum privilegiată în Marea Neagră. România deţinea o fl otă de bastimente considerabilă. A venit revoluţia şi ne-am bătut joc de ea, ca de multe altele. Am trimis vapoare la fi er vechi pe considerentele că erau vechi, uzate moral şi nu mai corespundeau noii doctrine de apărare. Toate bune, până aici. Numai că navele de luptă scoase din uz nu au fost înlocuite, decât minimalist, cu altele mai noi şi mai performante. Am cumpărat scump vapoare vechi şi nu le-am îmbunătăţit cu nimic. Aproape toată muniţia de pe navele de astăzi este de producţie sovieticăşi stocurile sunt pe terminate, ne-au spus mai multe surse din Marina Militară. S-au adunat multe frustrări în rândul ofiţerilor şi maiştrilor de marină. Am discutat cu mai mulţi marinari, unii în rezeră, alţii încă activi. Le protejăm identitatea, evident. Mai jos, publicăm un amplu material cu evoluţia Flotei Militare în ultimii 30 de ani. Situaţia e dramatică. Informaţiile din articol nu ating în niciun fel siguranţa naţională. Ele se regăsesc, pentru cine are răbdare să caute, şi în prestigioasa publicaţie militară americană Jane’s Defence care, anual, informează despre starea capabilităţilor militare ale tuturor ţărilor din lume.
Forţele Navale ale României la 01.01 1990
Misiunea principală a Forţelor Navale Române era, înainte 1989, de apărare a litoralului, Deltei Dunării şi a comunicaţiilor fluviale, incluzând obiectivele strategice de pe fluviu, adică baraje, ecluze şi porturi. La vremea respectivă F.N.R. dispunea de un număr suficient de nave pentru acest scop.
Dacă la mare Marina Militară acţiona independent, dar mai ales în cadrul alianţei cu sovieticii, la fluviu acestea acţionau doar sub comandă naţională. De menţionat că navele maritime erau echipate - armate cu senzori - şi armament exclusiv de producţie sovietică. Acest lucru crea o dependenţă totală față de URSS în mentenanţă şi procurarea muniţiei. Spre deosebire de navele maritime, navele fluviale erau eminamente de construcţie românească şi dotate cu armament de producţie românească. Astfel, componenţa F.N.R., imediat după revoluţie era cam după cum urmează.
Vânătoarele de submarine. Cinci mai mari şi trei mai mici
Divizia 42 Maritimă avea în exploatare Divizionul 79 vânători de submarin cu cinci nave 260 – 264 cu deplasamentul de 1.400 tone, o lungime de 93 de metri şi lăţimea de 12 metri. Viteza maximă era de 24 de noduri – un nod = o milă pe oră, o milă marină = 1852 de metri. Raza de acţiune a „vânătoarelor” bătea 1.200 de mile. Construcţie 100% românească, dar armamentul 100% rusesc. Un alt divizion de vânători de submarine era cel cu numărul 339 şi avea în componenţă trei nave – cu numerele de bordaj 31,32,33 – tot de construcție sovietică, importate în 1968. Deplasamentul acestora era de 580 tone, erau lungi de 60 de metri şi late de opt.
Patru dragoare mari, şase mici şi două puitoare de mine
Divizionul 176 Dragoare Maritime cuprindea patru nave - D.M. 24, DM 25, DM 29, DM 30 – construite la noi. Deplasamentul acestora era de 800 tone, lungimea de 61 metri, lăţimea de 9,5 metri şi atingeau o viteză de 17 noduri. Alt divizion, cu numărul 146, avea în componenţă patru Dragoare de Bază – DB 13, 14,15,16 şi două Puitoare de mine – PM 271 şi 274. Dragoarele au fost donate de URSS. Iar puitoarele de mine erau româneşti. Tot de dragoare, dar mai mici, de radă, era Divizionul 19, cu şase nave, construite la Galaţi între 1956 şi 1958. Deplasamentul lor era de 170 de tone şi atingeau 14 noduri. Nu trebuie uitat nici Divizionul 545 Artilerie Coastă cu două baterii, totalizănd 16 tunuri cu calibrul 130 milimetri staţionate în Mamaia Sat şi Capul Midia. Toate tunurile au fost dezafectate şi au ajuns fier vechi.
Şase vedete cu rachete, 12 torpiloare mari şi 24 mici
Printre navele mai mici se numără şi cele din Brigada 29 Vedete. Astfel, Divizionul 133 Vedete Purtătoare de Rachete avea şase nave – NPR 194-199 – de 220 tone, lungi de 38,6 metri, late de 7,6 metri şi care prindeau fabuloasa viteză de 38 de noduri. Toate importate de la sovietici între 1965 şi 1968.
Tot vedete, dar torpiloare, cuprindea şi Divizionul 93 cu şase nave de 227 de tone, ce aveau numere de bordaj între 201 şi 206. Ele au fost construite la Mangalia între 1972 şi 1982, dar erau cu armament exclusiv sovietic. Un Divizion identic, dar cu numărul 93, avea şi el tot şase astfel de bastimente, cu numere de bordaj între 207 şi 212. Alte două divizioane de torpiloare mici, 81 şi 84, aveau fiecare câte 12 astfel de nave în exploatare. Caracteristicile lor erau: deplasament 44,5 tone, lungimea 22 metri, lăţimea de patru metri şi viteza maximă de 50 de noduri.
Brigada Fluvial-Maritimă era o ditamai flota
În componenţa Marinei Militare era şi Brigada 27 Fluvial-Maritimă. Divizionul 50 Vânătoare Submarine şi Dragoare de Radă avea trei secţii. Secția 1 cu trei Vânătoare - V.Sn.1 – V.Sn.3 – cu deplasamentul de 330 tone, lungime de 52 metri, lăţime 6,4 metri şi viteză de 18 Nd, importate din URSS în 1955. Secția a doua avea patru Nave - V.Sn 41- V.Sn44 - de 129 tone, lungi de 38 de metri, care prindeau 25 de noduri. Toate construite la Mangalia între 1974 şi 1976. Iar Secția 3 completa cu alte câteva dragoare, identice cu cele din Divizionul 19 Dragoare de Radă. Aveam şi două Divizii de Vedete Blindate, 118 şi 145, prima cu şase nave şi a doua cu trei. Toate nouă lansate la apă la Mangalia la mijlocul anilor ‚ 70. Flotila maritimo-fluvială mai avea şi şase vedete dragoare, de 97 de tone, în componenţa Divizionului 88, făcute la Drobeta-Turnu Severin.
Nu trebuie uitate nici vapoarele strict fluviale. Astfel, Brigada 24 Fluvială avea în subordine cinci divizioane. Trei cu vedete dragoare – 73, 92,61 - totalizând 19 nave şi două – 23 şi 94 - cu vedete blindate fiecare cu câte şase vapoare. Navele erau staţionate în mai toate porturile mari dunărene, mai ales la Brăila,Galaţi, Tulcea sau Giurgiu.
Navele de scafandri şi distrugătorul Mărăşeşti
Centrul de Scafandri era o unitate modernă, pe vremea aceea. Existau două grupuri de scafandri de luptă, în cadrul Divizionului 175, deserviţi de Escortorul 283, în prezent Midia, încă funcţional, trei vedete de lansare scafandri şi una maritimă. Un alt divizion era cel al scafandrilor de mare adâncime, tot cu două grupuri, care avea în folosinţă două nave: Grigore Antipa şi Emil Racoviţă. În prezent nu mai pluteşte decât una dintre ele. Şi mai era şi celebrul submarin Delfinul care era complet operaţional. Din păcate ultima sa imersiune s-a petrecut la mijlocul anilor ‚ 90. De atunci a ajuns un fel de muzeu plutitor. Ca o notă aparte, Distrugătorul Mărăşeşti era în componența Brigăzii 29 VEDETE şi, în 1990, se afla în Şantierul Naval Mangalia ptentru modernizări. Înainte de revoluţie se numea Muntenia şi era încadrat drept crucișător uşor. Ulterior, pentru o scurtă perioadă a fost rebotezat Timişoara şi declasificat la rangul de distrugător. În perioada preaderării la NATO a mai scăzut o treaptă şi a ajuns fregată. Este aceeaşi navă de război.
Navele auxiliare, exerciţiile cu ruşii şi lipsa de combustibil
Toate marile unităţi: Divizia Maritimă, Brigada de Vedete, Brigada Fluvio- Maritimă şi Brigada Fluvială aveau în compunere câte un Divizion de nave auxiliare. Acestea aveau un număr variabil de nave şi, în principiu erau compuse din: remorchere, tancuri de combustibil, nave atelier reparaţii şi nave de transport materiale. Navele maritime participau anual la cel puțin un exercițiu multinațional în cadrul Tratatului de la Varşovia. Unul antisubmarin şi unul de atac cu rachete şi torpile. Organizarea pentru luptă la bordul navelor era de tip sovietic, datorat şi faptului că senzorii, armamentul şi echipamentul de comunicații erau de producţie rusească. În perioada 1985-1989 F.N.R. s-au confruntat cu o penurie acută de combustibil şi lubrefianți. Acest lucru a dus la o reducere drastică a numărului de zile de instruire pe mare şi fluviu, ceea ce a determinat o deteriorare avansată a echipamentelor din componența navelor care şi aşa aveau o uzură tehnică şi morală avansată.
Perioada de preaderare la NATO
În această perioadă F.N.R. s-au confruntat cu provocări majore pe toate planurile: politic, doctrinar, economico-financiar. Dacă în primii ani conducerea F.N.R. a dorit menţinerea capabilităţilor şi revitalizarea acestora, schimbările politico-economice au determinat renunţarea treptată a mai multor nave, precum şi o serie de reorganizări a forţelor rămase active. Începând cu exerciţiile comune cu forţele navale NATO, după 1995, în cadrul Parteneriatul pentru Pace, FNR s-a confruntat cu o nevoie acută de modernizare a echipamentelor, în special cele de comunicaţii, pentru a putea introduce în instrucţia echipajelor a procedurilor NATO în vederea acţiunii comune cu actualii noştri aliaţi. Schimbările doctrinare şi renunţarea la misiunea minimală de apărare strictă a litoralului în limita apelor teritoriale a determinat renunţarea la multe nave mici şi ineficiente. Dar cu ce le-am înlocuit, vine întrebarea firească?
Am tăiat o flotă şi am adus două fregate vechi
Uzura fizică şi morală excesivă precum şi lipsa acută de piese de schimb a determinat, de asemenea, la scoaterea din serviciu a multor nave maritime şi fluviale mai mari. La acest fapt a contribuit, şi nu în ultimul rând, desfiinţarea sau vinderea şantierelor navale unde au fost construite navele. În tot acest timp navele rămase în serviciu au beneficiat de modernizări în limita bugetelor alocate, de cele mai multe ori insuficiente, dar şi în limita disponibilităţii noilor parteneri strategici de a livra anumite echipamente. Cel mai mare câştig, poate singurul, a constat doar în posibilitatea instruirii echipajelor în condițiile adoptării noilor proceduri de acţiune pe mare şi adoptare unor structuri mai suple şi mai eficiente. Până la achiziţia controversată a celor două noi fregate, cumpărate de la britanici, în anii 2000, în anul 1991 au fost aduse în ţară trei nave purtătoare de rachete de producţie rusească şi au fost scoase din serviciu navele Divizionului 133 Vedete Putătoare de Rachete.
Prezentul tragic şi viitorul sumbru
În prezent, situaţia dacă n-ar fi tragică ar fi de râs. În dana militară a portului Constanţa avem ca principală forţă de luptă Flotila de Fregate care are în componenţă fostul distrugător Mărăşeşti şi cele două vechituri, cumpărate de la britanici, Regina Maria şi regele Ferdinand. Principala armă a ultimelor două bastimente este un tun italian OTO Melara. Alceva nu s-a mai pus pe ele de când au ajuns în ţară. Nici rachete, nici torpile, nici... nimic. Mai sunt şi patru Dragoare Maritime constuite în România între 1988 şi 1991. Cu armament rusesc. Mai e la limita flotabilităţii şi străvechea navă de scafandri Grigore Antipa şi mai plutesc şi două vedete, tot de scafandri, plus Escortoarele 283 şi 281, Midia şi Constanţa. Restul navelor din Dana Zero sunt, practic, nişte epave. În plus, mai avem trei elicoptere la Tuzla.
La Mangalia sunt ancorate trei corvete, construite între 1982 şi 1986, cele trei nave purtătoare de rachete amintite mai sus, venite de la ruşi. Iar din uriaşa flotă fluvială de pe timpuri mai există, la Brăila, trei monitoare şi patru vedete purtătoare de artileria. Başca, la Tulcea, alte patru vedete purtătoare de artilerie şi şase vedete dragoare fluviale. Mai avem şi bricul Mircea şi submarinul Delfinul, neoperaţional de peste două decenii. Cât despre mult prea mediatizatele corvete care nu se ştie când şi unde vor fi făcute, să nu ne îmbătăm cu apă rece, de mare. Acestea vor fi doar nişte nave de patrulare şi atât. Potrivit surselor noastre muniţia este pe sponci, stocurile fiind nesemnificative. Provenienţa muniţiei este, se ştie, rusească şi ar fi şi culmea să ne mai dea ruşii ceva în contextul în care suntem. O întrebare ar fi firească pentru domnul viceamiral Alexandru Mîrşu, şeful Statului Major al Marinei Militare. Când s-a făcut ultimul import de muniţie de provenienţă sovietică? Noi am fost informaţi că la începutul anilor ‚ 90, prin 1991-1992, din Ucraina. Aşa o fi?