Am trăit peste 28 de ani în beznă și am considerat că suntem un popor „revoluționar”, care s-ar fi luptat cu dictatura și ar fi învins. Nu, nu era așa. Ne spun zilele astea procurorii militari de la Parchetul General.
Am trăit aproape trei decenii cu impresia că ne-am decis soarta și am aflat că de fapt a fost o lovitură militară de stat: niște băieți au considerat că nu se simt prea bine și sunt deranjați de un individ, Ceaușescu, care nu se purta prea bine cu ei. Și ei aveau putere uriașă: erau securiști și tăiau și spânzurau în țară, dar erau oarecum stânjeniți de un debil de președinte și de consoarta lui.
Oameni plini de speranță, adoptau, în 1989, Proclamația de la Timișoara și cereau imperativ la punctul 8 ca securiștii și activiștii comuniști să nu participe la alegeri și să nu ocupe funcții publice. Se stipula acolo așa: „Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară.”
Evident că activiștii și securiștii nu făcuseră Revoluție degeaba: ei voiau să preia puterea că doar de aia „luptaseră” cu dictatorul și atunci au refuzat vehement să legifereze astfel. Securiștii și activiștii au ocupat aproape în totalitate funcțiile publice și de conducere din Noul Stat și au perpetuat direct sau prin urmașii ori pupilele lor aceleași practici securiste, infiltrându-se în toate structurile societății postdecembriste.
Și uite așa, la atât de multă vreme de la Revoluție ni se descrie clar monstruozitatea unui eveniment care ne definea ființa națională: sloganul „am murit la Revoluție” era mândria maximă a acestui neam greu încercat și justificarea supremă a libertăților noastre, atât de greu încercate. Noua Securitate ne-a luat și asta: nu, nu ați murit decât pentru că mama noastră, Vechea Securitate, a vrut ca voi să muriți… pentru binele nostru, al securiștilor, pentru a ne putea îmbogăți noi și urmașii urmașilor noștri. Și ne spune asta direct, în absurdul dosar al Revoluției, în care parcă încearcă să se închidă o buclă: da, noi v-am omorât la Revoluție, noi vă cercetăm pentru motivele pentru care ați murit la Revoluție și, da, numai noi putem să fim deținătorii adevărului absolut. Noi, Securitatea, scriem istoria și azi, așa cum antecesorii noștri o scriau pe cea a părinților și bunicilor voștri.
Da, am murit la Revoluție pentru ca Noua Securitate să o ducă mai bine! Și pentru a scăpa de un personaj indezirabil pentru ei: Ceaușescu. La fel ca noii potentați politici ai zilei care au crezut și cred că sunt răsfățații serviciilor și el a crezut că va folosi în interes propriu vechii securiști. Și asta s-a și întâmplat: i-a lăsat să își ducă la bun sfârșit planul diabolic și și-a văzut liniștit de multiplele mandate…până la Târgoviște.
Măcar pentru neimplementarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara Iliescu ar merita să fie pedepsit! Restul e istorie…