Este un fapt de notorietate că actualul Președinte al SUA, Barack Obama, nu a fost un fan al politicii externe.
E motivul pentru care l-a ales drept vicepreședinte pe Joe Biden, un specialist și bun cunoscător al domeniului, și în special al Estului Europei și al Rusiei, fost republican. E motivul pentru care a avut grijă ca Departamentul de Stat și Pentagonul să preia, pe domeniile lor, mare parte a atribuțiilor de negociere și comunicare în domeniu. A fost și motivul pentru care a avut dificultăți și rețineri în a se exprima public pe teme de politică externă, dincolo de celebrele discursuri și primiri oficiale.
Despre eșecurile sale de politică externă s-a vorbit mult. De la retragerea din Irak și haosul creat de plecarea intempestivă, la anunțata retragere din Afganistan, unde trupele americane vor rămâne și după mandatele sale, totul culminând cu celebra gafă a trasării liniei roșii, privind armele chimice, Siriei, nerespectată când a fost încălcată. Trecem peste reținerea implicării în Libia, apoi acceptarea ei și renunțarea la a se implica mai departe într-un conflict, condus și determinat de europeni, e adevărat, fapt ce a dus la dezastrul actual de pe teren și proliferarea organizațiilor teroriste.
Totuși, sfârșitul mandatelor Obama pare să se încheie cu două realizări majore, de reconciliere cu dușmani istorici. Nu fără controverse, ca orice compromisuri, ba chiar disputându-se și măsura în care aceste gesturi nu vor costa mai mult, în timp.Totuși acordurile trebuie marcate la victorii diplomatice ale Președintelui în funcție, chiar dacă plătite una cu umilința provocată de aliatul strategic Israel și discursul lui Benjamin Netanyahu în Congres, respectiv victoria sa în alegeri, a doua cu reacția dură și pierderea alegătorilor emigrației cubaneze și a unei părți importante a hispanicilor din zestrea de voturi a Democraților.
Mă refer aici la reconcilierea cu Cuba și la acordul nuclear cu Iranul. Semnele date sunt consistente și anunță și voința pentru acorduri finale. În primul caz, Cuba e mai mult decât Raul Castro și vecinătatea Caraibelor sau amintirea amenințării crizei rachetelor, acum în prag de noi provocări de aceeași natură. Cuba e și accesul la procesele de negociere și reconciliere din America Latină, înseamnă și formulele alternative pentru relația cu Venezuela, dar și crearea de alternative unor ingerințe externe continentului, în spațiul politicilor de stânga precum și limitarea anti-americanismului în America Centrală și de Sud.
Cât despre Iran, un acord în termenii conveniți este unul care evită un conflict militar constisitor și greu de purtat, relevă avantajele și capacitățile diplomației americane, chiar dacă vine cu supărări și rebalansări. Într-un caz, Israelul, rămâne dependent de SUA pentru armamente și securitate, iar supărarea de moment a unui lider politic nu schimbă 70 de ani de sprijin neabătut. Plus că, așa cum arată lucrurile astăzi, Israelul va mai avea nevoie de veto-ul american în Consiliul de Securitate.
Cât despre Arabia Saudită, și aici nemulțumirea poate fi temperată de susținerea directă a războiului din Yemen împotriva hutiților și stabilizarea țării ce are acces direct la strâmtoarea Bab el Mandeb cu Marea Roșie dar controlează prin Golful Aden și ieșirea din Golful Persic. Și orchestrarea și susținerea forței militare sunite, alcătuită din țările Golfului și Egipt e importantă, chiar dacă din ecuație lipsește Turcia, izolată de apetența sa pentru instrumentele de tip Frăția Musulmană, și Pakistanul, recent abstinent la invitația directă făcută de a se implica în Yemen.
Două victorii de imagine, de sfârșit de mandat, care pot fi consolidate și pot fi valorificate și în alte direcții. Victorii realizate prin compromis, cu costuri, în condițiile unui Congres cu ambele Camere dominate de Republicani. Care se pregătesc să câștige și alegerile prezidențiale din 2016.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.