Turcia este unul dintre cei mai importanți și mai loiali aliați din NATO de mai bine de 63 de ani.
Are a doua armată ca mărime din NATO și nu a avut niciodată probleme cu procentul de alocări din PIB pentru a susține propria armată. Protejează frontiera Alianței din Orientul Mijlociu și cu URSS, de pe vremea când singura legătură contiguă cu Alianța era asigurată de Grecia, un stat cu care are un număr mare de rivalități, problema de frontieră și a delimitării teritoriale, la care mai adăugăm tema Ciprului, toate datând de decenii.
Turcia a solicitat săptămâna trecută o reuniune a liderilor la nivel de miniștri de Externe ai statelor membre ale NATO. Un fel de recurs la articolul 4, fără a asuma public acest lucru. Mai apoi am avut și la București o reuniune extraordinară a CSAT cu subiecte publice obișnuite, de complezență, și care ar fi putut să fie acoperite la o ședință obișnuită, nici unul nereclamând convocarea reuniunii de urgență. Succesiunea indică însă fără dubiu că există o legătură și că discuția și solicitările la nivelul NATO au avut nevoie de această reuniune la cel mai înalt nivel al structurii de securitate a României pentru a valida o decizie și formulă de implicare.
Evident nu este vorba despre aplicarea articolului 5 în cazul solicitării accesării sale de către Turcia. Acesta e un lucru implicit, pentru care țara noastră a intrat în NATO, e angajament pe care intenționează să și-l țină indiferent de țara vizată. Deci orice atac perceput de Turcia ca îndreptat împotriva ei determină și implicarea României pe deplin în sprijinirea Ankarei. Cu atât mai mult cu cât suntem parteneri strategici. Cu atât mai mult cu cât Turcia a fost unul dintre principalii susținători ai intrării României și Bulgariei în NATO, formula potrivită pentru a lega și mai bine teritoriul turc de restul alianței pe uscat.
Bineînțeles că nu știu ce s-a discutat la Bruxelles și în ultimul CSAT. Și dacă aș avea o idee, prin deducție, ea nu ar fi destinată publicului. Totuși subiectul permite să revenim și să reamintim fronturile în care Turcia s-a situat în linia întâi, pentru Alianță sau pentru interesul său național, fronturi care i-au limitat aria de mișcare politică și au expus-o în ultimii ani unor amenințări pentru care Alianța e chemată astăzi să o sprijine. Cu această ocazie poate realizăm și noi micimea din dezbaterea publică privind moscheea de la București față de amploarea relațiilor strategice cu Ankara.
Astfel, Turcia sub AKP a intrat într-o aliniere cu Hamas și Frăția Musulmană. O formulă coezivă din punct de vedere ideologic și al frățietății întru credință și idei, dar care a scos Ankara din parteneriatul strategic cu Iraelul - refăcut cu greu ulterior și la un stadiu net inferior celui istoric, a adâncit diferențele cu Egiptul – după înlocuirea lui Morsi și eliminarea guvernării Frăției Musulmane, și a răcit relațiile cu monarhiile Golfului – tradițional combătute de gruparea considerată teroristă în multe din aceste state, dar și în Occident.
Apoi îmbrățișarea hainei islamismului sunit moderat dar „veritabil”, chiar dacă a adus avantaje pentru credibilitatea și atracția pe care a exercitat-o Turcia în Balcanii de Vest – pentru care a putut să constituite o alternativă preferabilă wahabismului saudit sau islamismului radical purtat de fundații iordaniene sau libaneze sau formulelor șiite iraniene și siriene - a împins Turcia mai în prim planul luptei sectare suniți-șiiți, creând noi falii și divergențe cu vecinele Iran, Siria și chiar Irak, chiar și cu parte a administrației și puterii politice libaneze.
Peste acestea s-a așezat celebra rivalitate cu kurzii, popor cu care Turcia trebuie să conviețuiască, față de care a lansat un proces de reconciliere tocmai întrerupt zilele trecute, și față de care se simte amenințat când vorbim de tendința creării unui stat sau obținerii unei autonomii în cadrul teritoriului turc. Autonomiile puternice din Irak – cu care Turcia are relații excepționale, pe relație directă cu Președintele Barzani – și o posibilă viitoare autonomie în Siria, la frontiera cu Turcia, nu este în avantajul unității și integrității teritoriale a statului turc. De unde ideea spațiului tampon la frontieră, o soluție și pentru refugiații sirieni.
Mai adăugăm la asta lupta tradițională cu terorismul kurd reprezentat de PKK - care a anunțat ruperea moratoriului la acțiuni teroriste odată cu încetarea negocierilor săptămâna trecută – și presiunea teroristă a Statului Islamic, care amenință Turcia direct din Siria și Irak, dar și din taberele celor 2 milioane de refugiați sirieni. Și, peste toate, problema atracției pe care o reprezintă războiul din Irak și Siria cu Statul Islamic pentru islamiștii radicali europeni, care brăzdează teritoriul Turciei venind din Occident, și apoi reîntorcându- se în țările de reședință. Toate aceastea subliniază complexitatea poziției Turciei, limitările sale, nevoia de nuanțe stricte în abordare, precum și drumul sinuos pe care-l parcurge între aceste poziții, pe termen scurt, pentru a-și apăra se curitatea proprie și pe cea a cetățenilor săi. O certitudine rămâne: Turcia este un aliat serios și loial al NATO.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.