Războiul și pacea sunt din nou în discuție în Europa și în lume, la 25 de ani de când Francis Fukuyama clama sfârșitul istoriei și victoria sistemului liberal democratic, iar utopia imposibilității revenirii războiului cald după căderea Zidului Berlinului a fost infirmată.
Astfel trebuie să realizăm că războiul e deja prezent în Europa, chiar dacă formele acestui conflict trebuie identificate cu mai mare atenție și manifestările sunt mult mai subtile și nuanțate.
Teoria simplistă a războiului și păcii vorbește despre state și puteri ale statu quo-ului, cele care consideră necesară stabilitatea sistemului și, eventual, adaptarea sa. De obicei aici se află câștigătorii ultimei împărțiri și toate statele mici și medii care au drept aliat doar dreptul internațional, reguli, acorduri, mod de comportament, control al armamentelor și abordarea diplomatică a disputelor. În cealaltă categorie se află puteri perdante, care se simt dezavantajate, care resimt pierderi istorice, care eventual acumulează resurse și aliați și pun sub semnul întrebării ordinea existentă și vor să o schimbe nu prin transformare și negociere, ci prin violență și neaparat impunând sensul propriu al lucrurilor. Aici se înscriu puteri/state revizioniste și revanșarde.
În lumea contemporană, actorii s-au multiplicat și nu mai vorbim doar despre state ci și despre politii, protostate, actori non statali, actori în rețea, structuri teroriste, radicale, jihadiste, o formulă în care inamicul e în cetate și nu e despărțit neapărat de granițe directe. El pune sub semnul întrebării prosperitatea dobândită, poziția statelor și a elitelor în societate și regulile democratice, clamând acces privilegiat la resurse și decizie pe baza argumentelor agresivității, violenței, utilizării forței contra propensiunii de a utiliza resurse pentru arme și apărare. Acest lucru e definitoriu în Europa, e o vulnerabilitate autoimpusă de statele membre și de criza economică iar aceasă vulnerabilitate e utilizată deopotrivă de state revizioniste și revanșarde și de organizații non-statal, care doresc transferul rapid și violent al resurselor în propria custodie utilizând teroare, impactul emoțional al acțiunilor lor și fuga de conflict și război al omenirii civilizate, democratice, liberale.
Marile fronturi ale războiului contemporan se desfășoară în fața noastră astăzi și se traduc în contestări ale stării de fapt și în atacul asupra vieții actuale a omenirii: revizionism teritorial și tentația reconstruirii fostului imperiu sovietic sub control rus în Estul Europei și statul post-sovietic, redobândirea dominației Chinei în Pacific și Asia de Sud-Est, dar și în lume, pe liniile economice, financiare, de acces la resurse, impactul jihadismului asupra lumii occidentale bogate pentru a extrage resurse prin spoliere, șantaj, răpiri și teroare, redesenarea Orientului Mijlociu și Africii de Nord după decolonizare pe axele noilor dispute etnice, religioase, sectare, de clan și trib.
Pescuitori în ape tulburi se află însă și în sânul Europei: separatisme egoiste, pe baza contribuției superioare la bugete naționale, care în momente de criză ridică problemele identităților regionale – Scoția, Marea Britanie, Catalunia, Padania, revizionisme ale frontierelor europene la 100 de ani după al doilea război mondial, pe fondul tulburărilor și dificultăților în care valorificarea momentului pare oportună chiar contra costurilor mai largi pentru civilizația occidentală.
Dar există și alte fronturi mai subtile: forțarea eșecului construcției europene și atomizarea spațiului euro- atlantic în state și stătulețe individuale și lesne de compromis, deturnat, segregat, atacul informațional la fundamentele de valori și reguli ale lumii occidentale, construcția de falii de percepții și construcția de realități false, împachetate meșteșugit și explozia coeziunii societale interne în statele spațiului euro-atlantic. Sunt fronturi noi la care trebuie să ne gândim și care trebuie să se regăsească în strategiile de securitate ale statelor, ale NATO și UE.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.