A căzut Guvernul Leancă 2. Prezentat în Parlament cu o susţinere minoritară de 42 de voturi, guvernul nu a adunat alte voturi pentru că nu le negociase. Iar perspectiva ca un asemenea guvern minoritar să fie votat a fost una de wishful thinking.
Dorinţă, aşteptare dar la improvizaţie, pentru că nu fusese convenită şi anunţată nicio susţinere la vot nici a Partidului Liberal al lui Mihai Ghimpu – cu refacerea Alianţei pentru Integrare Europeană – nici a Partidului Comunist al lui Vladimir Voronin – cu consemnarea mezalianţei stânga-dreapta, şi nici nu s-a bazat pe voturile individuale a minimum 9 parlamentari care să ofere o majoritate conjuncturală şi, în orice caz, fragilă.
În fapt toată lumea a optat pentru promovarea interesului personal, acum, imediat, cât există constrângerea votului pentru Guvern. Iurie Leancă a fost promovat premier, a fost votat de cele două partide dar, ghinion, nu a putut să adune restul de voturi, iar partidele susţinătoare nici nu au acceptat varianta extinderii coaliţiei. La fel nici perspectiva pro-europeană nu pare atât de apropiată pentru că o reuniune a celor trei partide pro-europene pentru o coaliţie în trei renegociată nu a avut loc. O încercare ratată, şi cum a doua musai trebuie să fie reuşită, deja consultările preşedintelui Timofti merg în sensul cooptării, cu pecondiţii formulate explicit, a voturilor, dacă nu şi a reprezentanţilor comuniştilor în Guvern.
La nivelul percepţiei publice şi a analiştilor, lucrurile erau aşteptate. Ba se şi anunţase scenariul care trebuia să fie doar contextul sau actul de deschidere pentru piesa ce avea să se joace cu adevărat şi fusese regizată pentru turul al doilea. Iar aici responsabilităţile sunt mai largi şi implică actorii internaţionali, inclusiv România.
Situaţia economică este complicată în Republica Moldova. Leul cade parcă şi mai repede decât rubla la Moscova sau grivna la Kiev, tocmai din cauza legăturii dintre monede. Sistemul bancar îşi demonstrează fragilitatea după înghiţirea de către un număr de bănci a unor „active toxice”, o formă diplomatică de a spune că au fost jefuite prin scheme premeditate. Iar la nivel politic, opţiunile se împarte între a avea relaţii bune cu toată lumea, a profita din toate părţile, şi de la UE şi de la Rusia, a amâna alegerea între Est şi Vest, a nu afirma deschis o opţiune tranşantă şi definitivă şi, respectiv, practica de tipul „ambiguitate constructivă”.
Unii spun că este o tactică de supravieţuire a elitelor din Republica Moldova cea de a recurge la o abordare de tip finlandizare a relaţiilor aici, la frontiera blocurilor geopolitice. Ambiguitatea constructivă ar fi şi opţiunea pentru un guvern declarat pro-european, cu susţinere comunistă sau unul cu comuniştii în componenţă. Ar acoperi toate părţile spectrului geopolitic şi nu ar promova nici reforme periculoase pentru politicienii şi finanţatorii politicii de la Chişinău.
E adevărat că un guvern minoritar nu poate promova nici o reformă. Dar nici un guvern care include Partidul Comunist nu-şi propune prea multe reforme pro-europene. Problema rămânea cea a oamenilor, a alegătorilor, cei care au optat pentru 55 de parlamentari ai partidelor pro-europene, crezând în reforme şi justiţie egală pentru toţi, combaterea corupţiei, acoperirea găurilor negre şi stoparea furturilor de la stat. Şi ei vor vota în alegerile locale la vară.