Ambiguitatea domină încă acordurile de încetare a focului din Estul Ucrainei. Mai e de negociat, dar liderii au plecat, există un acord, dar încă 20% din elemente sunt de stabilit.
Propunerile de pe masă sunt incompatibile, inacceptabile dar sperăm la ce-i mai bun. Liderii europeni şi preşedintele Poroshenko au plecat fără declaraţii, doar Vladimir Putin a vorbit. Semnificaţiile ţin de speculaţii, nu de un text.
Din cele care au transpărut public, rezultă o înţelegere pe câteva puncte: nu se mai vorbeşte despre revizuirea acordurilor de la Minsk din septembrie 2014, ci de implementarea lor. Linia de contact e cea convenită deja, fără câştigurile separatiste. Încetarea focului, retragerea armamentului greu, „statut special” pentru Donbas (nici federalizare, nici autonomie, spune Poroshenko). Alegeri locale, „să se ţină cont de locuitorii din regiune” spune Putin (locuitori? Nu cetăţeni ucraineni? Încetăţenim automat voluntari, combatanţi, trupe regulate şi cazaci ruşi?)
Mai e un punct interesant, retragerea trupelor ruse şi armamentului peste frontieră, dar fără dată de finalizare – în ziua acordului intrau în regiune, peste graniţă, 50 de tancuri, potrivit datelor oficialilor ucraineni. Apoi controlul frontierei e asigurat Ucrainei abia după ce face reforme constituţionale care să ducă la descentralizare şi „formule de autoguvernare” a regiunilor ocupate, până la sfârşitul anului 2015.
Implementarea e deja altă poveste. Deja se vehiculează faptul că „liderii separatişti” nu sunt de acord cu înţelegerea. Pe de altă parte, nici Poroshenko nu se simte prea bine, dacă face paşi dincolo de admisibil sau compromisuri excesive, fiind ameninţat de Maidan.
În fapt, avem cea mai bună dintre cele mai proaste soluţii pentru Ucraina. Admiţând că s-ar aplica. Experienţa şi statistica arată că acordurile de încetre a focului nu sunt respectate, nici liniile trasate. E de ajuns să ne uităm la Georgia şi acordul Sarkozy-Putin, sau la Ucraina, în acordurile de la Minsk din septembrie, cât au durat şi cum arată situaţia pe teren. Apoi, Crimeea nu mai există pe nici o agendă, e anexată la Rusia şi punctum. Iar Rusia e partener astăzi.
Ceea ce putem spune e că, fie şi dacă se aplică la literă acordul actual, afacerea nu e terminată. Planul încetării focului ajută la salvarea vieţilor la Donetsk, Debaltsevo, Mariupol, Novoazovsk, Kramatorsk, ca să nu citez decât câteva puncte din câmpul de luptă fierbinte în ultimele zile. Apoi mai există trei planuri unde agenda nici nu a fost abordată: cel al Ucrainei – ce face şi cât de suverană mai este, cât de liberă să se integreze măcar în spaţiul de liber schimb european (să nu uităm că războiul a plecat de la acest deziderat, nu de la intrarea în NATO sau prezenţa trupelor americane în Ucraina).
Apoi e vorba despre Rusia şi care e rolul ei în viitorul păcii şi războiului, a dreptului internaţional public şi al aranjamentelor de securitate în Europa. În fine, cum se va poziţiona o Rusie revizionistă şi revanşardă, agresivă şi militarizată, în viitoarea formulă de guvernare globală şi de câtă violenţă şi război va avea nevoie Putin pentru a fi reales a patra oară.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.