Pe Anca Mireanu, de la PSnews, despre care am scris fără s-o știu, am întîlnit-o joi seara, în holul de la Antena 3. Holurile și sălile de așteptare de la televiziuni au fost pentru mine în deceniile de exercițiu televizionistic, un prilej, fericit sau nefericit, depinde de împrejurări, de a mă întîlni cu persoane mai mult sau mai puțin simpatice mie.
Anca Mireanu mă surprinsese cu un comentariu excepțional la răspunsurile lui Sebastian Ghiță din interviul meu, pus de unii sub semnul întrebării, pentru că nu conținea momentul capului în gură administrat în direct penalului fugit din România în numele Monicăi Macovei de la Bruxelles. Am remarcat în scris acest comentariu, superior altora prin strădania de a descoperi semnificații generale acolo unde de obicei se văd doar mărunțișuri. La Antena 3, persoanele noastre fizice s-au întîlnit, și cu prilejul cunoștinței reciproce, la inițiativa Ancăi Mireanu, venind vorba de laudele mele, distinsa mi-a răspuns că ea nu e jurnalistă. Da, nu e jurnalistă în sensul căpătat azi de noțiunea de jurnalist, acoperind analfabetismul mascat de agresivitate, tendențiozitate și fomism. În sensul adevărat al noțiunii de jurnalist, da, ea e o membră a breslei noastre.
Lectura unui nou comentariu de pe PSnews, Cazul Ponta, hîrtie de turnesol pentru lupta anti-abuzuri a PSD. Premisele unui război fratricid, mă obligă s-o invidiez, pentru că mi-a luat-o înainte cu o observație desprinsă din Achitarea lui Victor Ponta:
„Achitarea lui Victor Ponta a venit în după-amiaza zilei de 10 mai ca un eveniment complet neașteptat, cel puțin pentru cei nefamiliarizați cu elementele dosarului. Catalogat ca o remarcabilă înfrîngere a DNA în fața instanței de judecată, cazul ar fi trebuit să facă valuri cu caracteristici de tsunami în dezbaterile politice ale zilelor ce au urmat. Cu toate acestea, PSD – promotorul justiției revanșarde în fața instituțiilor statului – a preferat o tăcere rezervată, scoțînd în prima linie două-trei personaje suficient de anoste, cît să fie, dar suficient cît să treacă aproape neremarcate în peisaj.”
Într-adevăr, frapant în privința achitării sau mai precis a reacțiilor după achitare, nu sînt nici slaba indignare a opiniei publice, nici măcănelile lui Klaus Iohannis, ci tăcerea din partea PSD. Anca Mireanu semnalează și pe drept cuvînt că achitarea lui Victor Ponta, semnificată de toată lumea ca o confirmare spectaculoasă a abuzurilor Binomului, a folosirii luptei împotriva corupției pentru răfuieli politico-mafiote, ar fi trebuit să constituie pentru PSD, partid care se fălește peste tot cu postura de luptător împotriva abuzurilor, de denunțător al Poliției politice din ultimii ani, mai mult decît o mană cerească. Toate datele deschiderii dosarului, adăugate conținutului, mărturisesc în chip evident, că a fost vorba, în acea vinere neagră pentru democrația postdecembristă, cea de 5 iunie 2015, de o forțare a demisiei premierului prin convocarea la DNA și transformarea peste noapte a lui Victor Ponta dintrun cetățean cu drepturi într-un penal, categorie denunțată de Klaus Iohannis cu eticheta de niște, ceva sinonim unor șmenari care vor să-i vîndă Răvășitoarei o poșetă contrafăcută.
În aceste condiții, orice luptător adevărat pentru drepturile omului, pentru statul de drept, folosea achitarea pentru a reaminti folosirea Binomului într-o tentativă de lovitură de stat dată de Klaus Iohannis, pentru a-și instala Guvernul Meu, pentru a demonstra încă o dată românilor că lupta împotriva corupției n-a fost luptă împotriva corupției, ci luptă mafiotă pentru putere și bani între diferitele clanuri din cadrul Sistemului. Plecînd de la achitare, orice luptător autentic ar fi cerut o investigare a momentului din 5 iunie 2015. Anca Mireanu observă însă că PSD, autoproclamat Arhanghel al drepturilor omului, a tăcut în cazul achitării. Jurnalista de la PSnews vede în asta o contradicție violentă cu ipostaza de luptător împotriva abuzurilor. Eu văd însă și o altă contradicție. Operațiunea pusă la cale de KIaus Iohannis viza Guvernul PSD. PSD pur și simplu.
Convocarea lui Victor Ponta la DNA, cererea de demisie, depunerea Moțiunii de cenzură, toate aceste fapte, înscrise într-un demers unitar și securistic, aveau drept scop plecarea PSD de la putere, în disprețul votului primit în 2012, și aducerea la Victoria a unui Guvern tehnocrat, supus Președintelui, dar care nu rezulta din alegeri libere și corecte. Victima complotului era PSD, Partidul condus acum de Liviu Dragnea. În aceste zile, Guvernul PSD e sub un asediu asemănător celui din vara lui 2015. Ca și atunci, președintele și-a propus să înlăture Guvernul PSD prin manevre antidemocratice. Ca și atunci, președintele lasă im presia că are un plan ascuns, ticluit împreună cu forțe obscure din interior și din afară, de răsturnare a votului popular. În aceste condiții, PSD era obligat, din rațiune politică și nu din sentimentalism, să facă mare caz de achitarea lui Victor Ponta, confirmare fără drept de apel a lucrăturilor anticonstituționale din 2015. Ce mai bună contracarare a planurilor dubioase ale lui Klaus Iohannis de a debarca și acest Guvern ar fi fost pentru PSD tărăboiul iscat de achitare?
Anca Mireanu explică reacția pipernicită a PSD la o sentință care confirmă că Guvernele PSD dobîndite prin vot sînt scoase din joc prin manevre antidemocratice prin adevărul că liderii PSD nu sînt sincer angajați în lupta pentru drepturilor omului, nu denunță abuzurile, pentru că în gena lor politică e înscrisă apărarea statului de drept, ci pentru că văd în asta o cale de a-și rezolva interesele suspecte, mafiote chiar.
Eu însă aș adăuga acestui motiv un altul, ținînd de esența societății românești. Din 2015 relația PSD cu Victor Ponta s-a schimbat. Acum Victor Ponta e dușmanul liderilor actuali ai PSD. Şi dacă e dușman – socotesc liderii PSD – de ce să-l apărăm, de ce să facem caz de ce i s-a întîmplat în 2015?
Din nefericire, acest raționament nu e numai al liderilor PSD. E o tradiție autohtonă înrădăcinată ca principiile să nu fie valabile indiferent de împrejurări și de persoane, ci să-și schimbe valabilitatea în funcție de moment și interese. Memoria video ni-l arată pe Ludovic Orban în iunie 2015, dezlănțuit de la tribuna Parlamentului împotriva penalului Victor Ponta, deși chiar și mintea lui mică îi spunea că e vorba de o ticluire politică pentru a-l scoate din joc pe premier. Nu trece un an și vine rîndul lui Ludovic Orban să fie victima instrumentării politice a unui dosar pentru a fi obligat să nu candideze la primăria de București. Smiorcăieli și zvîrcoleli la scenă deschisă că a fost scos din joc printr-o lucrătură. Ludovic Orban a fost achitat. Fericit că poate pupa în fine poala Codruței Kovesi, pe post de popă al anticorupției, Ludovic Orban tună și fulgeră împotriva penalilor care nu pleacă din funcție. Asta deoarece penalii sînt dușmanii lui. Înțelegem acum de ce lupta împotriva abuzurilor nu duce nicăieri în plan practic. Nu s-a găsit încă partidul care să lupte de dragul principiilor democratice și nu al intereselor personale