Miercuri, 17 iulie 2019, seara, am fost „mîna a doua” la dialogul dintre Mihai Fifor, secretar general al PSD, și Ionuț Cristache, moderatorul emisiunii România9 de la TVR.
De ce-mi place să fiu secundul moderatorului la astfel de interviuri - am mai scris. Cît timp moderatorul întreabă și invitatul răspunde, am răgazul de a-mi pregăti întrebarea, nu de puține ori inspirată dintr-un răspuns anterior al celui interogat.
Dialogul cu Mihai Fifor a fost o reușită. A contribuit decisiv la asta postura asumată de Mihai Fifor. Spun doar Mihai Fifor, deoarece așa cum am formulat în emisiune, secretar general ca apelativ e doar unul în Istoria României moderne: Nicolae Ceaușescu.
Așa cum chiar Mihai Fifor a reamintit, cu domnia sa am avut un dialog, tot la România9 și tot ca „mîna a doua”, la începutul lui 2017, cînd numele lui Mihai Fifor era vehiculat drept viitor premier în locul demisului Mihai Tudose. N-a fost să fie pentru Mihai Fifor, deși, de regulă, port noroc politicienilor prin dialogul televizat purtat cu ei înaintea unei competiții.
Traian Băsescu își făcuse un obicei de noroc prin acordarea mie a ultimului interviu înaintea unui examen electoral decisiv pentru el. Cu toate încercările mele, emisiunea din 2018 a fost un fiasco. Principalul și singurul motiv l-a constituit Zidirea lui Mihai Fifor într-o tăcere îndîrjită la întrebările mai cu tîlc, întreruptă de răspunsuri clișee la chestiunile pur și simplu omenești.
Miercuri, 17 iulie 2019, Mihai Fifor a fost alt om decît în 2018.
A răspuns franc la toate întrebările, s-a lăsat în voia narațiunilor cerute de precizarea mea, epic, domnule Mihai Fifor! dar mai ales n-a apelat la blestematele mesaje cu care politicienii români vin la emisiuni TV în direct de la sediu. Inutil să reamintesc aici antipatia mea violentă față de acest nenorocit obicei al partidelor postdecembriste, moștenit de la Partidul Comunist, de a folosi emisiunile TV ca spațiu în care liderii să măcăne mesajele impuse de conducere indiferent de întrebările adresate de ziariștii din studio. Reiau aici avertismentul că astfel de prestații sînt demult depășite de o lume în care internetul a democratizat la maximum opinia exprimată în spațiul public. Unul dintre motivele succesului electoral al lui Donald Trump a stat tocmai în renunțarea la textele clișeu, care nu spuneau nimic, ale administrației de la Casa Albă, în favoarea zicerilor sale sincere, brute deseori, de pe Twitter. Ar trebui ca toți cei trimiși de partide în studiouri să fie lăsați să se manifeste ca personalitate vie, cu opinii proprii, în hotarele largi ale unor principii fundamentale ale partidului.
În cazul lui Mihai Fifor schimbarea la față trebuie explicată prin eliberarea de teroarea nevăzută exercitată de Liviu Dragnea asupra celorlalți lideri ai PSD. Această teroare trimite și la schimbarea la față a Vioricăi Dăncilă. Despre efectul acestei terori am stat de vorbă cu mai mulți lideri PSD, amici, dar și adversari ai lui Liviu Dragnea, am citit multe comentarii. Toate sub semnul preocupării mele de Istoric al clipei și de Istoric în general pentru a înțelege ceea ce s-ar putea numi Epoca post-Dragnea în PSD.
Cu toate noutățile – multe șocante – produse în imaginea partidului după condamnarea lui Liviu Dragnea.
Pentru înțelegerea a ce s-a întîmplat voi consemna un exemplu din istoria mea de conducător de instituții de presă. Redacțiile pe care le-am condus știau că programul ziarului, fără nici o legătură cu opiniile mele de analist, pe care le-am exprimat ca editoria list zilnic și nu le-am impus redactorilor, se definea asemenea unui teren de fotbal dincolo de hotarele căruia nu se putea trece. Da, dar în interiorul acestor granițe, suficient de largi pentru a nu fi stînjenitoare, redactorii putea face tot ceea ce voiau. Ca să pornească o anchetă, ca să ia un interviu nu erau obligați să mă întrebe pe mine. Lesne de imaginat ce s-ar fi întîmplat dacă un redactor plecat să ia un interviu unui politician important s-ar fi neliniștit în fiecare moment la gîndul că eu îl urmăresc cu maximă suspiciune. Prestația respectivului ar fi fost paralizată de întrebări gen:
Dacă abordez cu invitatul următoarea chestiune, nu cumva îl voi supăra pe director?
Dacă în timp ce iau interviul, beau cafeaua oferită de interlocutor, nu cumva directorul mă va suspecta de colaborare cu adversarul?
Neîndoielnic, nu numai în presă, nu numai în politică, dar și în orice alt domeniu al vieții, teroarea nevăzută exercitată de un șef suspicios, hachițos și veșnic încredințat că subordonații trag sfori să-i ia locul, provoacă un dezastru.
Să ne întoarcem la Liviu Dragnea. Personalitatea sa s-a definit în cei aproape trei ani de conducere a PSD, de devastatoarea suspiciune că alții vor să-i ia locul.
După cum mi-au povestit mulți lideri PSD, după cîte o emisiune, în care nu făcuseră altceva decît să transmită mesajele tipice ale partidului, se pomeneau cu un telefon de la Liviu Dragnea, prin care li se reproșa că vor să-i ia locul. De precizat că una dintre obsesiile lui Liviu Dragnea a fost cea ca nu cumva un lider PSD, un demnitar PSD să strălucească mediatic mai tare ca el.
Așa se explică opțiunea pentru Viorica Dăncilă. După doi premieri care se afirmaseră rapid ca stele ale PSD, Viorica Dăncilă părea personajul perfect pentru nevoia lui Liviu Dragnea ca premierul să pară Proasta lui Dragnea. Un timp, Viorica Dăncilă a fost din acest punct de vedere splendidă pentru Liviu Dragnea. A făcut-o pe Proasta lui Dragnea Viorica Dăncilă? Domnia sa susține că greșea cumplit în intervențiile publice din cauza terorii exercitate de gîndul că l-ar putea supăra pe Liviu Dragnea.
Deși eu sînt convins că Viorica Dăncilă juca admirabil teatrul Proastei lui Dragnea, trebuie luată în considerare și această explicație.
Și asta din simplul motiv că ea trimite la dezastrul care a fost guvernarea PSD din decembrie 2016 pînă în 27 mai 2019.
Ghinionul a făcut ca Liviu Dragnea să nu poată fi și premier. Pe lîngă nefericita de dublă comandă, situația a produs efecte dezastruoase asupra guvernului și pentru că primii miniștri erau terorizați de nevoia lui Liviu Dragnea de a controla tot ce mișca în guvern, în partid și în majoritatea din Parlament. Asta a însemnat nu numai paralizia demnitarilor, liderilor PSD, premierilor, lipsiți de minima independență în decizii, nevoiți să ceară aprobare de la Liviu Dragnea și cînd voiau să meargă la toaletă, dar și copleșirea președintelui PSD cu o multitudine de probleme mărunte, pentru care nu avea competența soluțiilor profesioniste, și nici răgazul sufletesc să se mai aplece asupra lor cu seriozitate.
Toată lumea e de acord că PSD a ratat șansa istorică dată de uluitorul rezultat al alegerilor din decembrie 2016.
Cu o asemenea majoritate, unică în postdecembrism, cu puterea deținută în administrația locală (pentru prima oară PSD a cucerit Bucureștii), România putea fi schimbată din temelii în drumul ei spre europenism. Dacă această șansă a fost ratată, una dintre responsabilități o are și Liviu Dragnea.
Noua conducere beneficiază de condițiile schimbate după epoca Dragnea.
Din nefericire e prea tîrziu pentru a le putea fructifica în schimbări spectaculoase la nivelul țării.
Și nici la nivelul PSD. Pînă va intra în Opoziție ( inevitabil după scrutinul parlamentar din 2020), partidul încearcă să nu cadă mai rău în sondaje. E și asta o preocupare.