Totul a început cu „extragerea” Peninsulei Crimeea de sub autoritatea Republicii Ucraina şi includerea acesteia că republica autonomă în componența Federaţiei Ruse. Procedeul a fost unul pe cât de simplu pe atât de eficient. Nemulţumirile majorităţii rusofone din Crimeea faţă de protestele de la Kiev şi faţă de abandonarea forţată a puterii de către preşedintele Ianukovici au creat în peninsulă o stare extrem de tensionată, susţinută nemijlocit de la Moscova. Că şi cum ar mai fi fost nevoie, şi-au făcut curând apariţia în zonă militari fără însemnele unei armate, tăcuţi şi deloc ostili, impunând numai prin simplă lor prezenţa. Populaţia majoritar rusofonă, favorabilă în cea mai mare parte Rusiei şi ostilă evolițiilor din Euromaidan a fost, fără îndoială, încurajată de această prezenţă militară originală, care nu făcea decât să se adauge masivei prezente militare ruse-flota Mării Negre în baza sa de la Sevastopol.
Treptat lucrurile au evoluat într-o direcţie cât se poate de previzibilă. Un referendum bine organizat, beneficiind de participarea prioritară a rusofonilor şi de un nefericit boicot din partea comunităţii ucrainene că şi de blocarea importanţei minorităţii tătare, comunitate în mod deliberat intimidată în acest context.
Rezultatul referendumului a fost foarte repede acceptat de către Moscova şi cu extremă operativitate Crimeea a fost integrată Federaţiei Ruse. Miza pentru Rusia era esenţială, atâta vreme cât Portul Sevastopol reprezintă singură baza năvală a acestui stat, situată la o mare caldă, altfel spus singurul port militar rus din care se poate opera în toate cele douăsprezece luni ale anului.
La prima vedere, reacţia Occidentului a fost nepermis de rezervată. Analiştii au comparat pe bună dreptate rezerva şi neimplicarea cancelariilor occidentale faţă de o evidenţă încălcare a tuturor tratatelor internaţionale în vigoare - cu politica împăciuitoare a Marii Britanii şi a Franţei în preajma celui de al II-lea Război Mondial în momemtele dificile ale militarizării Zonei Renane, anexării Austriei sau acceptării dezintegrării Republicii Cehoslovacia. Realitatea este de fapt cu mult mai complicată.
În primul rând Occidentul nu putea, din realism politic, să nu ia în calcul importanța strategică, fundamentală, pe care Portul Sevastopol o reprezintă în ansamblul edificiului de Securitate al Federaţiei Ruse. Marile Puteri, în idea stabilităţii şi a conservării echilibrelor sunt întotdeauna obligate să ţină seama de interesele majore ale competitorilor. În al doilea rând Peninsula Crimeea, cu o populaţie majoritar rusofană a intrat în componența Ucrainei în anii ’50 printr-o decizie în interiorul Uniunii Sovietice. Această fusese integrată Imperiului Ţarist în secolul al XVIII- lea, fără a avea nici un fel de istorie ucraineană.
Dar cel mai important element îl reprezintă interesele economice şi financiare ale Occidentului în Federaţia Rusă. Pe de o parte investiţiile occidentale enorme, aici evidenţiindu-se cazul spectaculos al Germaniei şi pe de altă parte dependenţă parţială a Europei de hidrocarburile ruseşti.
Dar în toate acestea există şi o veste bună. Într-o economie atât de globalizată, cum este aceea a lumii în care noi astăzi trăim, o confruntare autentică militară la scară globală devine aproape imposibilă. Avantajul fundamental al interconectării economice este stabilitatea de ansamblu a planetei. Desigur în diverse locuri confruntări au loc şi vor continuă să aibe loc, dar de aici şi până la o confruntare militară de ansamblu este un pas pe care lumea de astăzi nu-l mai poate face.