În 1972 aveam 24 de ani și eram redactor la revista Tomis din Constanţa. Mă mutasem de puţină vreme, împreună cu soţia mea, într-un apartament de două camere dintr-un bloc din cartierul Tomis Nord V, foarte aproape de plaja de la Mamaia.
În fiecare zi mă întorceam cu plăcere de la redacţie acasă, mulţumit că am un loc de muncă aşa cum îmi dorisem, că locuiesc într-un bloc de curând dat în folosinţă, în care totul mirosea a proaspăt, că sunt căsătorit cu o femeie frumoasă şi inteligentă, dintr- o familie de bună condiţie. Într-una din zile (era primăvară şi îi cumpărasem Domniţei un buchet de flori), la intrarea în bloc am fost oprit de un necunoscut, un bărbat între două vârste, cu o haină de piele, care m-a prins prietenos- posesiv de braţ şi mi-a spus pe un ton onctuos:
– Sunteţi Alex. Ştefănescu, nu-i aşa? Vă cunosc bine, citesc tot ce scrieţi...
– Mă bucur, i-am răspuns eu surprins, dar şi flatat.
– Aş vrea să stăm de vorbă.
– Cu plăcere. Hai, urcaţi cu mine!
– Soţia dumneavoastră e acasă?
– Încă n-a venit. Lucrează la bibliotecă şi are program de opt ore, nu ca mine...
Necunoscutul a urcat cu mine în tăcere, pe scări, până la etajul doi, a intrat înaintea mea în casă şi s-a dus direct în camera de zi (ca şi cum ar fi cunoscut planul apartamentului!).
– Ceea ce o să discutăm trebuie să rămână între noi. Să nu povestiţi nimănui despre această întâlnire, absolut nimănui, nici măcar soţiei dv.
Mi s-a suit sângele la cap.
– În cazul ăsta – i-am spus – mai bine nu discutăm.
– De ce?! Nu vă puteţi ţine gura?!
– Vă rog să vorbiţi respectuos! Sunteţi în casă la mine!
Şi... i-am arătat uşa.
– În casă la tine, mă?! Noi putem să te chemăm şi în altă parte...
Acel „noi” m-a făcut să înţeleg că era vorba de Securitate. Mai auzisem cuvântul, rostit cu aceeaşi aroganţă grobiană, şi în cursul anchetei căreia îi fusesem supus în studenţie.
Am bravat, deşi mi se făcuse teamă:
– Chemaţi-mă unde vreţi!
Atunci, ca prin miracol, necunoscutul a devenit dintrodată linguşitor:
– Vai, vai! Ce duşmănos vă purtaţi! Şi noi vă preţuim atât de mult! Tocmai fiindcă vă preţuim vrem să vă încredințăm o sarcină de mare răspundere...
Aşa a debutat o lungă serie de întâlniri cu acel ofiţer de Securitate, la mine acasă. Dacă se întâmpla ca și Domnița să fie acasă, el amâna întrevederea. Timp de câteva săptămâni ofiţerul a încercat cu o insistenţă ieşită din comun, alternând complimentele cu ameninţările, să mă convingă să devin informator. Nu aveam experiență socială şi locuiam într-un oraş care mi-era cu totul străin. În fiecare zi mă întorceam încordat de la redacţie acasă şi tresăream dezgustat, ca la vederea unui păianjen păros, când îl vedeam pe ofiţer aşteptândumă în faţa blocului. Ce eliberat mă simţeam când el nu-şi făcea apariţia!
Lui nu-i venea să creadă că nu cedez. Pînă la urmă, într-o bună zi, a renunţat, dar nu înainte de a mă avertiza că o să regret amarnic refuzul de a colabora.
Alt ofiţer a încercat să mă recruteze la începutul anilor ’80, la Bucureşti, când conduceam cenaclul literar „Nichita Stănescu” găzduit de Biblioteca Municipiului Bucureşti. Acest cenaclu a însemnat mult pentru mine, dându-mi prilejul să explic unor tineri cum „funcţionează” literatura. O bibliotecară de acolo, o femeie deşteaptă, cu personalitate, Doina Guică, mă simpatiza sincer. Ea se ocupa cu zel de organizarea şedinţelor. Tinerii nu erau deloc apatici, aveau o pasiune fremătătoare pentru literatură (dintre ei, unii au devenit ulterior nume cunoscute: Mihail Gălăţanu, Varujan Vosganian, Cristian Tudor Popescu şi alţii).
Într-o zi, Doina Guică m-a căutat speriată şi m-a anunţat că vrea să stea de vorbă cu mine un ofiţer de Securitate. Am fost de acord şi m-am închis cu acel ofiţer într-unul din birourile bibliotecii. El a luat-o metodic şi m-a întrebat dacă citesc textele tinerilor înainte de a-i programa să le prezinte în cenaclu. I-am spus că le citesc, ca să fac o selecţie. Ce fel de selecţie?! Le aleg, i-am explicat, pe cele mai valoroase. Sau, măcar, pe cele care pot provoca o discuţie. Pe ofiţer îl interesa însă altceva: ce fac dacă descopăr că unele din scrierile unui tânăr sunt subversive. Cu diplomaţie, i-am spus că nu le programez pentru a fi discutate în cenaclu, pentru că în cenaclu nu facem politică, ci literatură. Ei bine, tocmai aici voia să ajungă ofiţerul: acele scrieri respinse de mine să i le dau lui!
Nu am avut nevoie de timp de gândire ca să-i spun: nu, în niciun caz. I-am explicat că un tânăr vine la un critic literar ca un credincios la un preot şi că mi-ar fi imposibil să-l trădez pe acel tânăr. Pe ofiţer nu l-a impresionat comparaţia. Mi-a atras atenţia că eu nu sunt preot, ci ostaş credincios al „partidului” şi că am obligaţia să-i denunţ pe duşmanii regimului. Constatând că retorica lui nu are efect, a adus în discuţie alt argument:
– Am nevoie de ajutorul dv. Mi-aţi face un mare serviciu dacă aţi accepta, fiindcă n-ar mai trebui să vin la toate şedinţele cenaclului, să mă împrietenesc cu cei care citesc etc.
– Adică – am ripostat eu – îmi cereţi să fac eu munca dv. Nu sunt de acord. Cum ar fi să vă cer să-mi scrieţi dv. cărţile?
După ce a înţeles că sunt intratabil, lucrătorul Securităţii a renunţat şi mi-a spus la despărţire:
– Să nu vă miraţi dacă şi NOI o să fim lipsiţi de colegialitate când o să o să ne rugaţi să vă dăm o viză pentru străinătate!