Septembrie 2015. Mii de imigranți sirieni traversează „Ruta Balcanilor” îndreptându-se spre Germania. Cancelara Angela Merkel vorbește la telefon cu ministrul de Interne, Thomas de Maizière, discutând despre o serie de măsuri pentru apărarea frontierelor, unde mii de polițiști fuseseră poziționați în secret, împreună cu autobuze și elicoptere.
De Maizière se întoarce către Dieter Romann, șeful de atunci al Poliției, și-i cere sfatul. „Putem face față impactului pe care îl va avea difuzarea imaginilor?”, întreabă de Maizière, și adaugă: „Ce se va întâmpla dacă 500 de refugiați cu copii în brațe o iau la fugă spre forțele de pază de la frontieră?”
Dieter Romann îi răspunde că poliția va decide la fața locului ce măsuri sunt cele mai potrivite. Când de Maizière i-a transmis acest răspuns cancelarei, Merkel și-a schimbat decizia pe care o luase inițial. Iar frontierele au rămas deschise timp de 180 de zile. „Din motive istorice, cancelara s-a temut de imaginile cu polițiștii germani înarmați confruntându-se cu civilii la frontierele noastre”, scrie Robin Alexander, ziarist la Die Welt, care a dezvăluit amănuntele de mai sus în cartea sa „Die Getriebenen” („Cei conduși”). Celebrul slogan „Wir scaffen das” („Putem reuși”) s-ar fi născut așadar din groaza lui Merkel că imaginile cu refugiați agresați în timp ce forțează frontiera vor fi fatale pentru viitorul său politic.
Așa ar fi intrat în Germania un milion și jumătate de imigranți. Într-o altă carte, „Finis Germania”, sociologul Rolf Peter Sieferle arată că principalul sentiment care animă deopotrivă opinia publică și scena politică germană este VINOVĂȚIA. Un sentiment inculcat și cultivat cu atenție, din exterior și din interior, în scop profilactic, după dezvăluirea atrocităților naziste.
Dar Sieferle, care vorbește despre „păcatul secular”, arată că acest sentiment de culpabilitate colectivă este simptomatic pentru întreg Occidentul. Astfel, americanii au pierdut războiul din Vietnam întâi la televizor, pe plan imagistic, și în stradă, în lupta de propagandă cu „Flower Power”, și abia apoi pe front. În 1991, imaginile cu „sărmanele” trupe ale lui Saddam, fugind din Kuwaitul bombardat, au șocat opinia publică, care a cerut încetarea războiului din Irak și Kuwait. Drept urmare, gărzile lui Saddam au scă- pat nevătămate și i-au măcelărit pe kurzi și pe șiiți. Iar fotografia unui soldat american mort, târât pe străzile din Mogadishu, după incidentul „Black Hawk Down”, din 1993, l-a determinat pe Bill Clinton să ordone o retragere rușinoasă din Somalia. Sentimentul „Vinovăției Universale”, pentru toate nenorocirile din lume, este adânc înfipt și îndesat în conștiința omului occidental încă din școală (strict autentic: în numeroase școli americane, elevii albi sunt prinși în juguri și lanțuri, pentru a înțelege ce au simțit negrii în sclavagism!).
Această slăbiciune a fost rapid observată și exploatată de imigranți. În noaptea de 18 spre 19 martie, anul acesta, ambarcațiunea Monica, lungă de 75 de metri, a fost descoperită de Garda de Coastă italiană în apele internaționale, îndreptându-se spre Sicilia. La bordul ei se aflau 400 de bărbați, 200 de femei și 361 de copii, în majoritate kurzi, căutând să ajungă în Europa. Când vedetele Gărzii au înconjurat ambarcațiunea, s-a produs o grozăvie: bărbații și femeile au început să-și arunce copiii în apă. S-au potolit, abia atunci când ofițerii italieni i-au asigurat că nu vor fi trimiși înapoi în Turcia.
Credeți că cei 600 de adulți au fost arestați pentru că au pus în pericol viețile copiilor lor? Nici pomeneală! Primiți în port de însuși arhiepiscopul Cataniei, ei au fost apoi cazați în taberele de refugiați care au împânzit Italia, unde trăiesc până azi, dacă nu au ajuns în Germania sau Suedia.
În octombrie 2016, Erdogan i-a amenințat pe liderii europeni că se vor face vinovați de înecul a mii de imigranți, dacă nu acceptă condițiile Turciei: „Ce veți face cu refugiații, dacă nu ajungem la un acord? Îi veți ucide? UE se va trezi cu mai mult de un cadavru pe țărmurile Turciei. Vor fi 10.000 sau 15.000. Cum vă veți descurca cu așa ceva?” Știrea, difuzată inițial de presa greacă, a fost preluată de publicații prestigioase, precum Der Spiegel, și nu a fost dezmințită niciodată de Ankara. Această milă vinovată, care a determinat Occidentul să renunțe la a-și apăra granițele, s-a abătut și peste România. După ce una dintre numeroasele nave cu imigranți care refuză cu nonșalanță să se oprească la somații, în loc să fie întoarsă din drum, a fost adusă la țărmul Mării Negre, ministrul român de Interne, Carmen Dan, a declarat înduioșată, ca orice lider cu complexul vinovăției însușit: „Tratăm migranții ca fiind oameni care au nevoie de ajutor, nu ca pe infractori (...) Acești migranți, familii cu copii mici, în majoritatea cazurilor, pleacă din țările lor, fugind de cele mai multe ori de războiul care le-a distrus căminele.” Nu e zi de la Dumnezeu să nu apară o știre despre vreun grup de imigranți descoperiți prin parcurile Timișoarei, sau încercând să treacă granița spre Ungaria, sau după ce au intrat fraudulos din Serbia, sau au fost escortați cu tot cu navă pe ospitalierul litoral românesc al Mării Negre. Ați sesizat? Toți sunt prinși / descoperiți / opriți DUPĂ ce au ajuns pe teritoriul României! Niciodată nu sunt blocați ÎNAINTE de a intra!
Iar știrile se opresc întotdeauna aici: intrușii sunt preluați de autoritățile române. Despre ce se întâmplă apoi cu ei, informațiile sunt puține. Guvernul evită să spună că toți rămân în România, măcar un an de zile, timp în care autoritățile sunt obligate să le asigure condiții de trai decente, inclusiv asistență medicală, educație și asistență religioasă. Nu mă bucur că mi s-a împlinit mai repede decât mă așteptam o profeție făcută într-un editorial din 3 decembrie 2016: „Dacă Ruta Balcanilor este închisă și baricadată cu garduri de sârmă ghimpată, România poate deveni oricând un traseu alternativ. Riscă să ajungă ea însăși coridor de tranzit. Sau, mai grav, cu drumul barat spre Vest de gardurile de sârmă ghimpată ale vecinilor, să ajungă „Depozit de imigranți”, blocați pe teritoriul nostru.”
Acest text, și așa destul de lung, s-ar putea opri aici. Se impune însă o observație crucială: foarte probabil, pasajul citat la început, din cartea ziaristului german, despre o Merkel speriată de efectul unei confruntări cu imigranții la graniță, este o făcătură. În septembrie, când zice Robin Alexander că a avut loc episodul, Merkel făcuse deja (în august) celebrul anunț: „Herzlich wilkommen Flüchtlinge” („Refugiații sunt bineveniți”), care a declanșat invazia asupra Europei. Iar membri ai guvernului lui Merkel declaraseră deja că o imigrație masivă reprezintă soluția pentru revitalizarea economică a unei Germanii prăbușite demografic. Motivul „făcăturii” din carte nu e greu de ghicit: exonerarea de răspundere a lui Merkel și pasarea responsabilității pentru criza imigrației pe umerii germanilor de rând, pentru ca ea să poată candida cu șanse la al patrulea mandat de cancelar. Acest lucru, însă, răstoarnă toate datele problemei: opinia publică, germană și din întreg Occidentul, frăgezită de decenii de educație în spiritul vinovăției față de orice fel de minoritate, este doar paravanul pentru un joc politic cinic al elitelor politice. Imigrația masivă are, deopotrivă un motiv economic (furnizarea de mână de lucru tânără și ieftină pentru companii) și ideologic (destructurarea societății occidentale creștine, așa cum s-a dezvoltat ea în ultimii 2000 de ani, și înlocuirea ei cu una multiculturală, în care toate regulile, ierarhiile și valorile sunt aruncate în aer, devenind deci mult mai ușor de controlat). România nu putea scăpa acestui joc.
La jumătatea lui august, generalul SRI Sorin Gabriel Cozma, schimbat de numai câteva zile din fruntea Departamentului Antitero, a iscat zâmbete cu această proorocie: „Valurile de imigranți vor lovi și România. E România pregătită să primească 500.000 de musulmani?(...) Avem o lipsă de forță de muncă acută. România nu s-a mai confruntat cu așa ceva. Suntem pregătiți să facem switch-ul?”
Ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze: aflat la vârful puterii, generalul nu a făcut altceva decât să dezvăluie ce se discută prin CSAT.