Profetul stalinismului dezlănțuit: Despre Jdanov și jdanovism (II)

Andrei Jdanov, pe lângă frenetica îndeplinire a directivelor lui Stalin, și-a consolidat puterea prin intermediul unei coterii de susținători.

Acest cerc de colaboratori avea să devină extrem de influent mai ales după 1946 când Jdanov a dobândit poziția de principal aghiotant a dictatorului de la Kremlin în Secretariatul CC. Între aceștia, economistul Nikolai Voznesenski, șeful Gosplanului, membru al Biroului Politic și autorul unei cărți influente despre economia URSS în anii războiului, precum și Alexei Kuznețsov, ajuns secretar al CC al PC (b) al URSS însărcinat cu chestiunile de cadre. După decesul lui Jdanov, aveau să fie lichidați ca "dușmani ai poporului" în cadrul macabrei "Afaceri din Leningrad".

Numele "piticului sângeros" Nikolai Ejov a intrat în memoria unei populații decimate și terorizate drept „ejovșcina”, epoca lui Ejov. Tot astfel campaniile isterice împotriva cosmopolitismului, formalismului, "decadentismului" organizate de patronul ideologiei, mai ales între 1946 și vara anului 1948, când înceta din viață în urma unui infarct, sunt știute sub denumirea de „jdanovșcina.” Fiul lui Jdanov, Iuri, a fost un scurt timp căsătorit cu Svetlana, fiica dictatorului, și a lucrat ca șef al sectorului știință al CC. O anumită bravadă l-a făcut să-și exprime reținerile în raport cu șarlatanul Trofim Lisenko, pseudo-agronomul care a condus cruciada împotriva geneticii. Criticat de Stalin, Iuri și-a făcut "autocritica", iar tatăl său a patronat persecuțiile împotriva oamenilor de știință care refuzau să accepte aberațiile primitivului neo-lamarckism al lui Lisenko și al asociaților săi cu ambiții filosofarde precum "profesorii roșii" Isaak Prezent, Mark Mitin și Pavel Iudin.

În 1946, Jdanov a fost autorul rezoluției de pomină "Despre revistele ‘Zvezda’ și ’Leningrad’, care au dus la anatemizarea Annei Ahmatova și a lui Mihail Zoșcenko. Discursul lui Jdanov de condamnare a marii poete Ahmatova (denunțată drept o "combinație de târfă și călugăriță"), al cărei șot, poetul Nikolai Gumiliov, fusese executat în timpul lui Lenin, rămâne una dintre piesele cele mai abjecte ale dosarului obscurantismului stalinist. Fiecare rând al acestui text de funestă amintire a fost verificat și editat de Stalin personal, care nutrea o ostilitate viscerală în raport cu o scriitoare ce refuzase să se înregimenteze în detașamentul "inginerilor sufletului uman".

Același Jdanov a fost direct implicat în pregătirea documentelor legate de înființarea Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste și muncitorești) în toamna anului 1947 și, în iunie 1948, a fost, împreună cu Stalin și Molotov, artizanul excomunicării lui Tito ca trădător, asasin și spion. Nu este exagerat să spunem că pentru Răutu ori Chișinevschi a-l emula pe Jdanov însemna maximă aspirație. Mentorul tartorilor ideologici din statele satelizate a încetat din viață, în urma unui infarct, în august 1948,  la 52 de ani. Ulterior, decesul său avea să fie atribuit, în cadrul morbidei înscenări cunoscută drept "procesul halatelor albe",  grupului de medici, în majoritate evrei, care răspundeau de sănătatea magnaților de la Kremlin. Doar moartea lui Stalin, pe 5 martie 1953, a pus capăt delirului instituționalizat din faza terminală a paranoiei "corifeului științei".