După căderea Zidului Berlinului, unul dintre principalele criterii în calificarea unui stat sau altul în calitatea acestuia de participant la jocul politic internațional a fost cel al standardelor democratice.
În anii ’90, ne-am obișnuit să apreciem fiecare incident internațional și în funcție de cât de democratice sunt instituțiile statelor implicate. Mai întotdeauna țările cu democrații consolidate erau preferate în defavoarea începătorilor.
Timpul a trecut, evoluțiile internaționale au devenit pe zi ce trece tot mai complicate, iar judecata simplistă, cea care nu vede decât albul și negrul, ignorând toate nuanțele de gri, a devenit de nepracticat. În acest context, mi se pare extrem de utilă înțelegerea realistă a evoluțiilor din două state care se numără astăzi printre principalii jucători globali, și care, de foarte multe ori, datorită încercării de a li se impune șablonul occidental al criteriilor democratice, riscă să suporte o percepție deformată. Mă refer la Federația Rusă și la China. Cazul Rusiei este simplu pentru oricine știe puțină istorie. În primul rând, Rusia, în întreaga sa istorie, nu a avut un regim democratic, trecând de la Imperiul Țarist la formula supranațională a statului sovietic.
În al doilea rând, încercările de democratizare în Federația Rusă s-au produs în contextul prăbușirii Imperiului Sovietic, atunci când cele mai multe dintre republicile unionale și-au proclamat independența, având, ulterior, o evoluție extrem de diferită, de la republicile baltice, astăzi state membre ale Alianței Atlanticului de Nord și Uniunii Europene, până la cazul interesant al unor republici caucaziene (Georgia) sau cel al unor state astăzi extrem de bogate datorită resurselor și apropiate din punct de vedere cultural de Ankara (cazul Azerbaijanului) locuit de o populație turcică, stat integrat în toate proiectele neo-otomaniste.
Acela a fost momentul în care în marile orașe ale Federației Ruse, prin acțiunea hotărâtă a unor elite și prin implicarea directă a unei părți a populației, s-a început un sensibil proces de democratizare a statului. În contextul tentativei de lovitură de stat din anul 1991, personalitatea lui Boris Elțin a fost cea care a reușit să coaguleze forțele care-și doreau schimbarea, a reușit să provoace un curent favorabil democratizării societății ruse, a determinat reforme, atitudini și comportamente democratice. Dar, ceea ce a urmat nu a fost deloc favorabil vieții cotidiene a cetățenilor. Haos, corupție, controlul oligarhilor asupra întregii economii a Rusiei, administrarea celei mai mari părți a resurselor naturale ale Rusiei în interesul familiei Elțin și a unui grup de apropiați, prăbușirea nivelului de trai – toate acestea au tensionat societatea și i-a făcut pe cei mai mulți dintre ruși să nu mai aibă încredere în principiile și valorile democratice.
Ni se pare deci ușor de înțeles cum în absența oricăror tradiții democratice și în condițiile eșecului experimentului Elțin, cu atât mai mult cu cât ideea de democrație nu afectase deloc zonele rurale ale Federației Ruse, apariția unei formule politice care propunea ordinea și relua mesajele naționaliste și imperialiste tradiționale nu putea să nu aibă succesul pe care regimul lui Vladimir Putin avea să îl aibă în cele din urmă.
Altfel spus, democrația limitată pe care Federația Rusă o cunoaște astăzi este cam tot ce îi poate permite condiționarea ei istorică, fie că vorbim despre istoria mai veche, fie că vorbim despre istoria recentă. Situația Chinei o vom discuta cu altă ocazie.