Întîlnirea pe care cititorii români au avut-o, pe la mijlocul anilor 60 ai secolului trecut, cu „Epopeea lui Ghilgameş”, sosită în româneşte din franţuzeşte a fost, pare-se, fecundă.
Nichita Stănescu, de pildă, a fost printre cei fascinaţi de mitul sumerian. Alex Ştefănescu îşi amintea, undeva: „Nichita Stănescu avea un cult pentru Epopeea lui Ghilgameş, poem eroic babilonean din mileniul trei înaintea erei noastre, înscris pe douăsprezece tăbliţe de argilă arsă şi găsit de arheologi în biblioteca regelui Assurbanipal. Această vastă naraţiune mitologică arhaică era la modă la noi în deceniul şapte, punctul de atracţie constituindu-l un existenţialism avant la lettre întrevăzut în mirarea tragică pe care i-o provoacă personajului principal, Ghilgameş, primul contact cu moartea. O exclamaţie a lui Ghilgameş, impresionantă prin naiva ei profunzime - «A murit Enghidu, prietenul meu, care ucise cu mine lei» -, apare, de altfel, ca motto, al unuia dintre poemele din Dreptul la timp, intitulat Enghidu.”
Literatura lumii începe cu Ghilgameş. E adevărat că au ajuns pînă la noi cîteva texte despre care specialiştii ne spun că ar fi încă şi mai vechi, dar nici unul dintre acestea nu atinge cuprinderea, profunzimea, lirismul şi emoţia “Epopeii lui Ghilgameş”. Dacă diferenţa dintre o scriere oarecare şi o operă literară o face faptul că cea din urmă crează o lume prin care ne plimbă dîndu-ne pentru cel puţin o secundă iluzia că este diferită de lumea în care trăim pentru ca, la sfîrşit, să înţelegem că, de fapt, a fost vorba exact despre ceea ce trăim, atunci literatura lumii începe cu Ghilgameş. Este un început total, în multe privinţe, pentru că ai imediat impresia că literatura se şi termină cu Ghilgameş, din moment ce epopeea reuşeşte să spună esenţialul despre putere, iubire şi moarte, în tot înaltul lor, dar şi despre umbrele lor, care sînt politica, erotismul şi viaţa. Cît priveşte tema celuilalt, e greu să găsim în întreaga lume un echivalent de aceeaşi anvergură.
Povestea lui Enghidu, făptura plăsmuită de zei ca răspuns la ruga oamenilor din Uruk dominaţi violent dar şi protector de nestăpînitul Ghilgameş, anume pentru a-l potoli pe acesta, instituie o paradigmă a prieteniei din care nu ştiu dacă vreun autor care a scris despre acest nobil sentiment omenesc, a putut să iasă. Legendarele prietenii ale literaturii, de la cea eroică dintre Ahile şi Patrocle, ori de la cea regală dintre Lancelot şi Arthur, la cea profundă dintre Horatio şi Hamlet ori la cea solară dintre Tom Sawyer şi Huck Finn, nu au putut să ne spună mai mult despre rostul prieteniei în viaţă decît ne spune epopeea aceasta în rîndurile despre Ghilgameş şi Enghidu.
La fel, mi-e greu să găsesc o mai bună aşezare în pagină a tumultuoasei teme a erotismului; îmblînzirea lui Enghidu ori scena seducţiei lui Ghilgameş de către zeiţa Iştar rămîn momente literare unice, chiar dacă atîşia alţii au încercat, cu talent ori poate chiar cu geniu, ceva similar. Şi faptul că această epopee, colosală în epica ei, în desfăşurarea de forţe şi de energie dramatică, începe şi se termină cu acelaşi moment, i.e. contemplarea zidurilor Urukului, reuşind să închidă totul într-un cerc al melancoliei îmi arată că iscusiţi prozatori care îşi stăpîneau bine arta fără să citească reviste literare ori să urmeze cursuri de “creative writing”, existau şi cu 23 de secole înainte de Cristos. Cum nu pot exista scriitori care ştiu trucurile meseriei fără cititori care să-i citească şi să-i critice, “Epopeea lui Ghilgameş” mă face pe mine, neînsemnatul cititor, să mă simt extraordinar pentru că îmi dă convingerea că mica mea obişnuinţă de a citi poveştile altora mă aşează într-o tradiţie lungă de cînd lumea, cu mult mai lungă, de pildă, decît istoria limbilor în care pot citi azi poveşti.