Veselă carne, omul…”! – iată un stih memorabil şi simpatic foc. El îi aparţine unui poet care, cândva, se fălea pe aleile sufletului meu, însă azi, din prea multa otravă ce-o împrăştie, s-a făcut mic, mic de tot, cât un spor (la muncă, tovarăşi!)… Dar nu asta e important.
În fond, avem oricând libertatea să ne acomodăm opţiunile cu vârsta.
Ceea ce însă ne doare cumplit este că această „metamorfoză” cu iz kafkian a devenit, azi, deja o banalitate. Un poncif cu care cel mult pot fi tratate bătăturile de pe creier.
Astăzi, din prea multă „veselie”, preţul cărnii la om a scăzut. Vraja s-a destrămat, taina s-a risipit, misterul s-a atomizat, secretul lui Polichinelle joacă acum în…„Orbitor”(!).
Să revenim însă la dezertări!... Nimeni nu ştie când se ieftineşte omul. În viu, căci în mort variaţia e uimitor de liberă. Nici măcar un învăţăcel de savant sau un pândar de filozof nu pot explica momentul în care, înlăuntrul firilor aflate până atunci într-un relativ echilibru, se produce o explozie nucleară. O mutaţie monstruoasă, o brambureală a(geno)tipică. În esenţă, o bufonadă tristă!
Nimeni n-a putut prevedea clipa când doar o enzimuţă sau o enzimoaie din enzimateca unor anumiţi oameni se evaporă şi se duce dracului. Ce cromozom moral senmoaie ca fursecu-n ceai și cedează ca o femeie în sfârşit convinsă, de ce mama naibii plesnesc baierele bunului simţ (şi barierele de la check point-uri!), de sar toate capacele „naturelului simţitor”? Pe ce unghie gălbejită a ADN-ului apare invizibilul panarițiu al trădării şi ce i-a căzut cu Jacques Dutronc(!) la inimă, unui om de oarece vârtute, încât, pe piaţa onoarei, valoarea lui să scadă atât de dramatic, uneori tragic?
Natura însă nu iartă. La preţ redus şi calitate proastă, carnea se-mpute!