Când aud cuvintele “Noi n-am avut un Havel", mă întreb cum este posibil să ignorăm ori să uităm că noi l-am avut pe Corneliu Coposu. Că i-am avut pe Iuliu Maniu, Ion Diaconescu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Ioan Bărbuş, Constantin Titel Petrescu, Iosif Jumanca. Că l-am avut pe prinţul-martir Vladimir Ghika.
Am fost apropiat de Corneliu Coposu, l-am întâlnit în repetate rânduri, la Bucureşti şi la Washington. Am stat de vorba ore în şir despre comunism, fascism, valori pluraliste şi despre natura derutantă a hibridului politico-economic pe care îl numim post-comunism. Dl. Coposu nu se abătea de la un cod moral precis. Pentru el, gruparea lui Ion Iliescu era uzurpatoarea Revoluţiei. Nu era dispus să susţină politicieni care nu dădeau dovada devotamentului faţă de ideea monarhică. Evident, puteam să avem dezacorduri, dar poziţiile noastre erau convergente, dacă nu identice, la capitolele cu adevărat importante. Când m-am referit, într-un volum de dialoguri cu Mircea Mihăieş, la radicalismul lui Corneliu Coposu, aveam în vedere verticalitatea sa nedezminţită. În cartea "Marele şoc" îi citam lui Ion Iliescu cuvintele lui Alexandru Bârlădeanu, pentru care opţiunea pluralistă a lui Corneliu Coposu s-a dovedit superioară propriei angajări comuniste. Fostul preşedinte a preferat să se eschiveze, încercând să dea un alt sens aprecierii veteranului intelectual şi militant comunist în raport cu omul care şi-a sacrificat viaţa luptând pentru democraţie. Corneliu Coposu a simbolizat ceea ce numesc patriotismul luminat (ori, în termenii filosofiei politice, naţionalismul liberal). L-am însoţit, împreună cu Constantin (Dudu) Ionescu, în timpul vizitei la Muzeul Holocaustului aici, la Washington, în 1994. Îmi amintesc cum a ţinut să insiste, în finalul vizitei, asupra rolului unor militanţi de seamă ai PNŢ în lupta împotriva prigoanei rasiste din perioada dictaturii antonesciene. Cum ar fi mers lucrurile în România dacă acest lider politic de o inoxidabilă demnitate ar fi rămas printre noi? Cred că feseniştii ar fi luptat şi mai îndârjit să nu permită victoria Convenţiei. Poate că Emil Constantinescu ar fi fost mai radical în ruptura cu o pseudo-democraţie profund coruptă. Pentru mine rămân de neuitat cuvintele pe care mi le-a trimis Corneliu Coposu pe 26 iunie 1993: "Curajul sincerităţii de ţinută şi atitudine pe care îl afişaţi este un model care, din nefericire, nu este prea des întâlnit în societatea noastră". În plan tactic, ştia că trebuie făcute şi unele compromisuri, dar niciodată la nivelul principiilor esenţiale. Nu a aşteptat eliberarea de comunism ca pe un dar al unor forţe exterioare. A înţeles că sistemul era putred şi că se va nărui din interior, că vor prima cauzele endogene, nu cele exogene. Într-o notă informativă a Securităţii din decembrie 1968 se menţiona că, în viziunea lui Corneliu Coposu “falimentul economic şi ideologic al comunismului este total şi că forţele care îl vor răsturna se vor naşte din mijlocul lui şi nu vor veni din afară". În august 1980, la Gdansk, era recunoscută, de către guvernul comunist al Poloniei, existenţa legală a sindicatului liber şi auto-guvernat “Solidaritatea". Analiza lui Corneliu Coposu s-a dovedit profetică şi cât se poate de lucidă. Societatea civilă a învins dominaţia unei birocraţii meschine, violente şi inepte. Adevărul a învins minciuna. Acestea sunt fapte, nu reverii. CITIȚI ȘI:
- Preşedintele moral al României: Despre Corneliu Coposu (I)