Fostul președinte Emil Constantinescu era un simpatizant al jurnaliștilor de la „Academia Cațavencu” din perioada mandatului său.
Era luat în tărbacă, la fel ca majoritatea politicienilor, dar gusta glumele și niciodată nu s-a arătat supărat pe cațavenci. Nici înainte de a ajunge șef al statului, nici după, nu a lipsit de la ”Balul anual al Academiei Cațavencu”, unde primea distincții hazli și avea prilejul să se întâlnească cu toată presa.
Fotografia alăturată este făcută la Balul cațavencilor din 1997, ținut la Casa Armatei. A fost atât de multă lume încât premianților din acel an le-a fost greu să ajungă pe scena improvizată de gazde pentru festivitatea de înmânare a distincțiilor. Într-un scurt dialog pe care l-am purtat atunci într-un cerc restrâns, noul președinte al României (fusese ales în noiembrie 1996) ne-a spus că a preluat o „Românie în faliment”, după guvernarea regimului Iliescu. Mai târziu, peste ani, într-un interviu, Emil Constantinescu a detailat, susținând: ”Rezerva Băncii Naţionale, când am preluat preşedinţia, era de 540 de milioane de dolari. Au fost vremuri cumplite, au fost mineriade, război în zonă. Avantajul meu a fost acela că toată viaţa am muncit ca geolog şi am avut exerciţiul somnului de numai cinci ore pe noapte. Aşa am rezistat”.
În a doilea an, în 1998, Academia Cațavencu nu a ratat să-l invite din nou. De data aceasta, Balul s-a numit „Adio Europa, dar rămân cu tine” și s-a ținut la Palatul Parlamentului. Un spațiu grandiose. Emil Constantinescu a primit atunci din partea cațavencilor un cal în carne și oase. Cu un umor nebun, jurnaliștii i-au spus că i-au acordat premiul pentru străduința și ca un simbol al faptului că România a ajuns „ultima gloabă a Europei”.
Noi, jurnaliștii, am apreciat că, la categoria „Gândire cu premeditare” premiul a revenit lui Varujan Vosganian, pentru declarația: „Se pare că întreaga campanie anticorupție s-a sfârșit cu campania împotriva ziariștilor”. La categoria „Biroul oral”, premiul Academiei Cațavencu a fost acordat deputatei Mona Musca, care ar fi afirmat că „imunitatea parlamentară nu se ridică la români nici cu Viagra”. Era, însă, anul 1998, când încă românii râdeau de politicieni și își permiteau să-și trăiască viața frumos.