În lume asta complicată, să fie limpede: nimeni nu alege pe nimeni. Alegerile sunt doar aşa, de formă.
Toţi oamenii sunt numiţi. De către anumite instanţe. Mai ales, demnitarii. Democraţia este cea mai iluzorie, cea mai amăgitoare construcţie mentală, socială şi politică, utilă spre a acoperi indecizia, neputinţa de a lua o hotărâre clară. În democraţie, totul e discutabil. Nu e ca-n tiranie. Acolo, despotul ştie – doar el! – ce-i mai bine pentru poporul pe care-l ocârmuieşte. Pe când, democraţia lasă loc pertractărilor, discuţiilor, negocierilor, slăbiciunilor. Care, în final, duc tot acolo. La impotenţă „Democraţia este un mecanism care garantează că nu vom fi guvernaţi mai bine decât merităm”! – e definiţia genială ce-i aparţine lui George Bernard Shaw. Şi ea conţine, dincolo de paradoxul persiflant al marelui spirit ironic al lui Shaw, măcar un adevăr: doar în aparenţă avem impresia că noi decidem. Când, de fapt, noi nu facem decât să fim uşor, insesizabil, delicat şi tainic, conduşi de la spate. Alegerile sunt pre- şi hotărât stabilite. Chiar dacă dau impresia că există un cod de legi şi regulamente ce stabilesc jocul opţiunilor. Fiindcă – vorba reclamei – merităm! America urmează şi ea regula şi crede că, dacă s-a prezentat la urne, şi-a ales cumva preşedintele. Nimic mai înşelător şi mai părelnic. Ocupantul Biroului Oval de la Casa Albă – oricare ar fi el – nu e de capul lui. Nu candidaţii aleg să fie ei înşişi preşedinţi. Ei reprezintă doar nişte vectori de putere ai unei paradigme supra-statale, care acţionează numai şi numai în folosul celei mai mari şi mai pernicioase invenţii a ideologiei ultimei jumătăţi a secolului trecut.
„Corectitudinea politică”. Un amestec savant de esenţe tari, obţinut în laboratoarele puterii. O combinaţie halucinant de confortabilă între ipocrizie şi interes. Între absurd şi patriotism. Între concesie şi interdicţie… Între ce vrea cetăţeanul şi ceea ce nu vrea el. America nu şi-a ales preşedintele. Ci America a fost „corectată politic”!