Constituţia României este clară în ceea ce priveşte amenajarea puterilor în Stat: Guvernul este învestit prin vot de către Parlament, cu majoritate de voturi... iar majoritatea se asigură prin alegeri.
Guvernul poate fi demis oricând de Parlament şi se află sub control parlamentar. În ultimul an, premierii nu s-au sprijinit pe majoritatea parlamentară şi au sfidat partidul care le-a acordat încrederea. Atitudinea lor este una din care rezultă clar că seva lor nu este de sorginte politică: aroganţi şi suficienţi, fără capacitate de a susţine un discurs public coerent, fără legitimitate proprie, distanţaţi de toată conducerea politică a partidului din care provin şi aparent siguri pe ei, deşi îşi pierd sprijinul politic. În spatele lor, în mintea şi în acţiunile lor există un singur mecanism, o forţă ocultă, externă partidului, care pare că le garantează tuturor, rând pe rând, mirajul puterii nelegitime: puterea fără voturi.
În statele democratice premierii sunt, de regulă, şefii partidelor care obţin majoritatea voturilor cetăţenilor. În România nu a fost posibil, căci majoritatea a fost formată din partide cu lideri „penali”. În aplauzele comunităţii internaţionale, aşa-zisa „luptă anticorupţie” este descumpănitoare în rândul majorităţii românilor: cetăţenii care înţeleg lipsa de coerenţă şi de soliditate a însăilărilor juridice din spatele unor cercetări abuzive, făcute pe sponci. Şi sunt mulţi: o majoritate covârşitoare ... tăcută, matură, sătulă de dictatura comunistă şi de serviciile de Securitate mult prea înrădăcinate în mentalul colectiv.
În ultima vreme, prin partidele de la putere „penalii” devin eroi, poate şi prin superficialitatea şi lipsa de profesionalism a acuzatorilor lor, dar şi de incoerenţa susţinătorilor structurilor de forţă. După o laudatio hiperbolică la adresa Inspecţiei Judiciare, care era, la data la care Tudorel Toader încerca să o reformeze, o minune galactică de corectitudine şi imparţialitate, acum, după acţiunea disciplinară îndreptată împotriva şefei anticorupţiei, ar fi devenit, chipurile, total influenţată politic şi sub papucul „penalilor”. Nici propunerile de a o face mai independentă, să fie scoasă de sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii, nu au avut succes în Parlament la momentul dezbaterilor, şi a rămas aşa ... cum am stabilit. Iar acum, la ceas de durere anticoruptă, aflăm de la elogiatorii status quo – ului, în frunte cu Cristian Tudor Popescu, acest ubicuu comentator, care se pricepe la tot, de la tenis la matematică şi justiţie, că nici asta nu e bine: şi de vină sunt, desigur, tot „penalii” ... ăia care voiau să o reformeze dar nu au putut.
De la aceeaşi sursă provin toate aceste „hachiţe” şi aroganţe personale: un Sistem totalitar privilegiat, care coordonează preşedinţi, premieri, magistraţi şi jurnalişti, suficienţi şi plini de importanţă, fără preocupări de legitimitate publică. Şi poporul? Unde e poporul în democraţia noastră originală? La muncă ... mulţi pe meleaguri străine... să le plătească tuturor salarii şi pensii babane!
Dacă ratăm şi de această dată şansa să avem un premier nesecurist e ca şi cum am exista degeaba!